Asia Minor – între vechii Zei, Hristos şi Allah

post dedicat prietenului meu lanternativist

Început de Occident, capăt de Orient, Asia Mică s-a situat în calea tuturor incendiilor pornite de vâlvătăile istoriei. De pe vatra sa nici una dintre marile religii nu a lipsit. Mai mult decât o pot face cuvintele, sper ca următoarele fotografii (realizate de phosphoreicul vostru Imperator) să fie elocvente în legătură cu trecerea mai mult sau mai puţin lină de la o modalitate de manifestare a Tradiţiei, la o alta. Ceea ce toate imaginile au în comun este suflul neîntrerupt al înţelepciunii primordiale, ale acelei Sophia ce se transformă neîncetat la nivel formal, dar rămâne în esenţă mereu aceeaşi.

Funcţia soteriologică a Fiului

O versiune mult îmbunătăţită a vechiului meu articol pe această temă poate fi găsită aici.

Fata nevazuta a Islamului

Recenzia poate fi gasita aici.

Note de lectura: Shankaracharya – Compendiul filozofiilor indiene

Sarva-Darsana-Siddhanta-Sangraha

Capitolul I – Introducere

In acest volum, ampla sinteza a scolilor filozofice indiene, Shankara desfasoara intreaga linie de gandire metafizica a subocontinentului indic. Inedit prin modul de structurare a continutului, acest compendiu avanseaza uneori in directia opusa celei dictate de firul cronologic al aparitiei respectivelor scoli, conturand – in fapt – traseul de la Profan la Sacru, de la deviatie la adevar, de la heterodoxism, la ortodoxism. Astfel, primele capitole trateaza pe larg doctrinele heterodoxe (nastika), incepand de la scoala Lokayata si continuand cu sistemul jainist al lui Arhata, precum si cu cele patru sisteme budiste. Acestea sunt privite cu uimitoare detasare chiar si atunci cand Shankara cauta sa le demoleze prin argumente teologice de factiune vedantina. In capitolele urmatoare, autorul prezinta sistemele ortodoxe (astika), cele aflate pe calea cea dreapta a Vedelor, o varietate de scoli ce culmineaza, la sfarsit in metafizica sistemului Vedanta, sistem al carui exponent de vaza este Shankara insusi. Astfel, se poate spune ca lucrarea de fata este un itinerar metafizic, pornind de la cea mai putin calitativa doctrina si trecand treptat, initiatoric, prin sisteme care dezvaluie noi si noi fatete ale cunoasterii, iar in cele din urma, drept diamant al teologiei indiene apare ideea sistemului ultim, final si absolut.

O metafizica a Formei si a Ideii

O temă atât de des abordată in sfera culturii, mai precis a filozofiei, dă naştere la prima vedere unei întrebări evidente: se mai poate spune ceva in legatura cu acest subiect? Poate că da, poate că nu. Acest eseu nu incearca sa aducă neapărat ceva nou, ci mai degrabă să structuralizeze şi să redea intreaga concepţie, filtrată prin prisma conştiinţei subiective a autorului.

Aşadar, după cum bine ştim, in general, orice dogmă are două mari părţi componente: Forma şi Ideea, în deplină concordanţă si complementaritate. Prima dintre ele, Forma este expresia Ideii, manifestarea ei în percepţia senzorială, facilitând astfel pătrunderea si asimilarea ei in sferele superioare ale conştiinţei, dar nu numai. Ea este destinată să trezească valorile considerate pozitive de acel sistem dogmatic, să fie o ambasadoare a Spiritului în senzorialul perceptiv. Într-o primă concluzie, putem spune că Forma se adresează “simţurilor”, iar Ideea se adresează Spiritului.

Aşa grăit-a …

-O parabolă a răzvrătirii-

lui Zarathustra

Ajuns pe culmea unui munte, Răzvrătitul începu a povesti molcom întregii lumi adunate la poalele sale, ceea ce el considera ca fiind gnoza sa divină, iluminarea însăşi, transpusă în metaforă :

“La începuturi, atunci când lumea-ntreagă era Unul, iar duala luptă fratricidă a contrariilor nu îsi făcuse maliţioasa apariţie decât sporadic şi fără vreo şansă de reuşită, pe câmpul existenţei divine fiinţa un lan de grâu, auriu, perfect, ca însuşi universul. Fiecare spic îsi trăgea seva dătătoare de viaţă din Pământul-Mamă, iar energia o primea generos din ceruri de la Soarele-Tată, care îl mângâia necontenit cu razele sale luminoase.

Wicca – un fiasco postmodern

Dedicat lui Reptilianus, colaborator al degeabatologiei.

Odata cu terminarea celui de-al Doilea Razboi Mondial, emisfera vestica si Europa indeosebi a fost cuprinsa de frenezia iconoclasta a progresului, a frangerii oricarei valori ce i-ar putea aduce aminte de trecut, acel trecut de care a inceput sa se simta rusinata sub impulsul noii axiologii oficiale. Febra innoirii radicale, aducand aminte de iacobinismul Revolutiei Franceze, nu s-a facut resimtita doar in politica, programe sociale ori medii academice, ci ea a atins fiecare punct esential al vietii individului si comunitatii, de la economie, la educatie, comert, etica si pana la religie. Nimic nu a ramas nemiscat, nealterat pe soclurile unde odinioara tronau mandre idealurile din care a fost faurit spiritul european.

Functia soteriologica a Fiului (I)

Contrar asteptarilor, obiectul demersului de fata nu il constituie materializarea iudaica a Fiului, respectiv Iisus, ci intruparea sa elenica, Herakles nebiruitul. Fiu al divinului Zeus, al stapanului lumii vazute si nevazute, al Cosmocratorului olympian, Herakles face parte dintr-o categorie esentiala in contextul spiritualitatii indo-europene: el reprezita arhetipul Eroului. Aceasta tagma simbolizeaza omul care, animat de “focul” interior, “foc” devorator si mistuitor, reuseste sa atinga propria-i deificare, o ascensiune catre Olymp. S-ar putea sugera faptul ca Eroul, spre diferenta de Titan, este cel care conduce hybrisul, fara a se lasa dominat de acesta, un Titan care nu esueaza in lupta initiatica cu zeii oympieni. Mai mult decat atat, Eroul este o torta vie, un far ce straluceste in lumea fenomenala, raspandind lumina fara de sfarsit, fara de inceput.

Eroare impardonabila

Intr-un documentar National Geographic, renumitul “egiptolog” Dr. Zahi Hawass, referindu-se la Akhenaton, remarca persiflant: “The Pharaos were humans, just like us”, incercand sa demonstreze disponibilitatea lui Akhenaton, Fiul Soarelui, de a fi supus tendintelor de actiune umane, ca orice alt muritor. Ma mir ca Hawass mai are curajul de a scoate obrazul in lume si a se declara “egiptolog” dupa o asemenea supozitie, imputabila pana si unui om nespecializat in domeniul respectiv.

Note de lectura: Mircea Eliade, “Asian Alchemy”

 

 

Textul se gaseste aici.

Logos-ul si eroarea moderna

Una dintre erorile cele mai persistente ale individului modern este conceptia sa despre actul creator, despre scris. In viziunea modernista, scriitorul este un ins autonom, independent ce da frau liber pornirilor launtrice, personale pentru a zamisli o particica din ceea ce se numeste Arta. Astfel, scriitura sa ii apartine, din toate punctele de vedere, nefiind altceva decat transpunerea propriului eu in cuvinte frumos (?!) mestesugite. Nimic eronat, pana aici, daca avem in vedere simplul nivel profan al creatiei livresti. Totusi, punctul ce se impune a fi sesizat in acest context este veritabila reductio ad hominem a intregului gest creator, implinirea spuselor lui Protagoras ce il declara pe om drept “masura tuturor lucrurilor”, excluzand astfel din fasa virtualitatea oricarui plan supra-uman, supra-mundan.

Problema apare cand aceasta reductie la profan se infiripeaza in tezele moderniste ce trateaza textele sacre ale omenirii (fie Imnurile Vedice, Upanisadele si Bhagavat-Gita, Biblia sau Coranul, Tabula Smaragdina, Zoharul sau Sepher Yetsirah etc.). Modernistii, urmand pattern-ul conceptual al individualismului, considera ca aceste lucrari spirituale sunt pure creatii ale unei minti umane, inarmata cu inteligenta, cunostinte si rabdare. Nimic mai fals. Atunci cand un text sacru ia fiinta, el nu izvoraste din constiinta umana a celui care l-a redactat. Textul sacru a existat mereu inainte de a fi transpus in litere si sunete si va exista mereu dupa ce acestea vor fi incetat a fiinta. Prin insasi esenta sa, un text sacru este mai mult decat o scriitura. El este Divinul transpus in Cuvant, metamorfozat in fiintarea inteligibila, o legatura profunda in comunicarea om-sacralitate.

Textul sacru nu se naste in om si nu depinde de receptivitatea pe care omul o manifesta fata de el. Indiferent de cultura si religia in care se naste, textul sacru este o particularizare a Cuvantului universal, caci fiecare din variantele lui (i.e. Imnurile Vedice, Upanisadele si Bhagavat-Gita, Biblia sau Coranul, Tabula Smaragdina, Zoharul sau Sepher Yetsirah etc.) nu este altceva decat o reiterare a literei de foc in planul mundan, fiecare este o posibilitate de exprimare a Cuvantului, dar nu Cuvantul insusi, avand in vedere faptul ca bagajul logico-conceptual si lingvistic al omului este insuficient pentru a percepe Cuvantul in deplinatatea sa si faptul ca nici una dintre aceste variante nu isi poate postula superioritatea asupra celorlalte. Divinul se reveleaza pe Sine in diferite ipostaze, in diferite momente, in diferite locuri, dar mereu acelasi. Eludand mecanismul logic al fiintei umane, chiar in acelasi text, Sacrul va primi valente diferite in functie de cel care il recepteaza. Iata, de pilda, ce se zice in Liber AL vel Legis, capitolul III:

“63. The fool readeth this Book of the Law, and its comment; & he understandeth it not.

64. Let him come through the first ordeal, & it will be to him as silver.

65. Through the second, gold.

66. Through the third, stones of precious water.

67. Through the fourth, ultimate sparks of the intimate fire.”

Unde se naste, totusi, eroarea moderna in legatura cu textul sacru? Aceasta nu consta in faptul ca se percepe omul ca redactor al textului sacru, ci in faptul ca omul este vazut ca autor-creator al acestuia. In fapt (si in drept), omul nu este un scriitor in acest caz, ci un simplu scrib, caci el nu scrie, nu creeaza, ci noteaza. Divinul e cel care scrie, el se scrie, se transcrie pe Sine in textul sacru. Omul e doar scribul care transpune in modalitati umane Cuvantul auto-creator, e doar intermediarul care reactualizeaza in plan mundan litera de foc a Divinului. De aceea, nici un text in care Logosul prinde faptura nu poate fi, in esenta sa, respins sau atribuit conceptiei limitate a fiintei umane, caci nu omul, ci Zeul graieste. In acest fel, numai un text sacru isi poate aroga legitimitatea de a afirma propriu-i adevar nemijlocit, de a se sustine pe sine insusi: “Verum, sine mendacio, certum et verissimum” (“ Adevarat, fara minciuna, cert si cel mai adevarat “ – Tabula Smaragdina).

O alta neintelegere a modernilor se naste din faptul ca, pentru ei, cuvantul transpune o traire, un sentiment, altfel zis, individualizeaza, separa si delimiteaza, viziune oglindita si in perspectiva lor antropomorfica (i.e. un Zeu personal, actionand oarecum mimetic, in consonanta cu pornirile si dorintele umane) asupra ideii asimilate celei de “divinitate”. In conceptie sacra, Cuvantul, Logos-ul e agent al unificarii universale. Prin perceperea lui, se restabileste Unul primordial, perfectiunea si deplinatatea eterna, Divinul infinit. Prin mijlocirea Cuvantului, cel ce il asculta, fie el hindus, hermetic, pitagoreic, sufit, budist sau isihast, constata, simte si isi integreaza siesi faptul ca “Totul este Unu” (vechea deviza hermetica “En to Pan”), dupa cum spune si anticul Heraclit: “Listening not to me, but to the Logos, it is wise to agree that all things are one”. Astfel, textul sacru, mijlocitor particular al Logos-ului, insufla adeptului setea de Unitate, de transcendere in planul supra-uman si supra-mundan, de depasire limitelor sale.