Irelevanta dreptei romanesti

Prima parte a articolului se poate citi aici.

Eșecul Iluminismului juridic

Eseul se găsește aici.

“Dreapta” italiană – între anarhie şi oportunism

Articolul se afla aici.

Metapolitică în luna lui Marte

Având în vedere ca luna martie a acestui an a fost una dintre cele mai propice din punct de vedere calitativ pentru articolele apărute în cadrul Proiectului Arche, vă propun o scurtă trecere în revistă a scrierilor apărute.

• Europa între consumerism şi Jihad
• Tentaţia politicului – prin Carl Schmitt către postmodernitate
• Sacerdotalis Caelibatus, enciclica Papei Paul VI despre celibatul sacru
• Cum funcţionează anarho-tirania
• De ce tinerii români aderă la ideile comuniste
• Realitatea globalizării şi globalizarea realităţii. În căutarea logicii sociale.
• Sexul şi puterea, fetişuri postmoderne

Tentaţia politicului – prin Carl Schmitt către postmodernitate

Eseu publicat în cadrul Proiectului Arche.

Recomandat celor interesaţi de noile valenţe ale metapoliticii de dreapta în postmodernitate

Lecţia de constituţionalism antic

Recenzia este aici.

În căutarea României

Articol publicat in cadrul Proiectului Arche

Vlăstare informe ale unei generaţii deziluzionate, aruncaţi în continua şi nesfârşita stare de non-graţie pompos intitulată “tranziţie”, striviţi de tăvălugul uniformizant al unei ideologii materialiste, tinerii actualei Românii se găsesc în ingrata poziţie de a fi nevoiţi să caute, să descopere, sa reitereze şi -la nevoie- chiar să inventeze o esenţă imuabilă pentru ţara aceasta marcată de poziţia ei nefericită atât la nivel spaţial, cât şi la nivel temporal.

Nevoia cea mai stringentă a României nu vizează o prosperitate găunoasă, emulată harzardat după modele nepotrivite, nu vizează achiziţionarea masivă de echipament militar şi transformarea ţării într-o putere regională, nu vizează implementarea unor politici sociale ce frizează marxismul regatelor nordice. Nu. Cea mai acută năzuinţă şi necesitate a României trebuie să devină (re)găsirea acelei profunzimi ce a fost uitată, dezvelirea sufletului românesc. România trebuie să se găsească pe sine.

După întunecimea comunismului, după mascarada tranziţiei, România – acea Românie profundă – trebuie să se reinventeze, să treacă printr-o nouă schimbare la faţă, dar în sens contrar. Doar plecând de la un prezent inert şi lipsit de sens către un trecut viu şi neatins de viciile (post)modernităţii acesteia deşănţate, România poate să îsi făurească un viitor, unul românesc. Toată povara unei astfel de iniţiative stă pe puţinii şi tinerii umeri ai celor absolviţi de vina îndelungului sperjur ideatic ce ne-a contaminat în secolul trecut şi pare a ne însoţi, dibace, şi în noul veac.

Revoluţia Conservatoare – fundament şi răzvrătire

Articol publicat în cadrul Proiectului Arche.

În acea perioadă de neţărmuită efervescenţă socială ce a caracterizat sfârşitul Primului Război Mondial, Republica de la Weimar –moştenitor emasculat al defunctului Imperiu German- a fost martora înălţării unei mişcări politico-culturale ce nu va putea fi uitată cu uşurinţă în deceniile ulterioare. Pe fondul profundei crize de legitimitate din timpul democraţiei cvasi-anarhice a epocii Weimar, o întreagă generaţie de intelectuali s-a revoltat cu vehemenţă împotriva tendinţelor liberale dominante.

Această mişcare, intitulată Revoluţia Conservatoare, născută în special datorită suferinţei provocate de înfrângerea Germaniei în Marele Război şi a umilinţelor venite din partea Occidentului, a sintetizat o serie de teme şi direcţii filosofice pe care le găsea vitale pentru renaşterea spiritului german. Reunind o serie de personalităţi precum Ernst Junger, Arthur Moeller van den Bruck, Oswald Spengler, Carl Schmitt şi Hugo von Hofmannsthal, acest think-tank (dacă ne e îngaduit să folosim această denominaţie) a reprezentat o viziune post-fin-de-siecle, în care anti-occidentalismul, anti-liberalismul, anti-marxismul, dispreţul pentru burghezie şi înrădăcinarea solidă în viziunea tradiţională asupra elitelor conducătoare s-au cimentat laolaltă într-un melanj ideologic inedit şi salutar.

Razvratiri metapolitice

Recenzia poate fi gasita aici.

Regulamentul 18B – istoria unei nedreptati Aliate

Articol publicat în cadrul Proiectului Arche.

Marea Britanie. Europa. 1939. Cu o saptamana inainte ca Germania sa invadeze Polonia, dupa o serie de tulburari ce au ajuns la apogeu, Parlamentul Marii Britanii a emis asa-numitul “Emergency Powers Act”, avand in vedere situatia declansarii unei conflagratii la care Regatul Unit ar fi fost parte ca urmare a aliantei si garantiilor oferite statului polonez. Regulamentul pentru aparare 18B (“Defence Regulation 18B”) a intrat in vigoare cu cateva zile mai tarziu. Principalele prevederi ale acestuia vizau suspendarea dreptului de habeas corpus in cazul persoanelor care ar putea fi “ostile prin origine sau asociere” statului britanic.

In principal, Regulamentul 18B a fost indreptat impotriva etnicilor germani naturalizati in Marea Britanie si suspectati de simpatii fata de statele Axei ori chiar de colaborare cu fortele armate ale acestora. Suspendarea dreptului de habeas corpus, deosebit de semnificativ in sistemul juridic britanic, avea sa ia forma prin intemnitarea acestor persoane indezirabile, dupa formularea acuzatiei si instrumentarea cazului de catre Serviciul Britanic de Contrainformatii, MI-5. Prizonierul avea dreptul la a contesta motivele in baza carora a fost privat de libertate, pe cale de apel la Adivsory Committee. In fata acestui Comitet, MI-5 urma sa prezinte actul acuzarii (act ce nu putea fi vazut de inculpat), iar mai apoi Comitetul trebuia sa formuleze o serie de recomandari in ceea ce priveste soarta detinutului, trimise catre Home Secretary. Acesta avea dreptul sa decida, fara a fi obligat sa ia in considerare recomandarile Comitetului responsabil. In cele mai multe cazuri, Serviciul Britanic de Contrainformatii depunea toata diligenta pe langa acest inalt Secretar, cu scopul de a-l convinge sa dispuna continuarea detentiei.

(Neo)bolsevismul Converse

Il stiti deja prea bine. E omniprezent. O privire atenta in jur va fi edificatoare in cazul oricarui oras universitar ce misuna de aceasta varianta cu upgrade a caraghioasei generatii ‘68. Tineri pretins idealisti, purtatori ai ochelarilor cu rame groase, incaltati cu vesnicii bascheti Converse, imbracati cu pantaloni raiati, sacouri vintage sau camasi feldgrau ale armatei federale germane, la care se adauga o nelipsita keffiyeh spanzurand distonant in jurul gatului, ei pot fi usor identificati dupa discursul gaunos, mustind a liturghie marxista, pe care il profereaza cu cea mai mare nonsalanta.

Ei sunt acei neo-hippies mereu gata sa sara in apararea balenelor, preocupati de excluziunea sociala, de minoritati (mai mult sau mai putin existente), fascinati de figura lui Che Guevarra, idolatri pana la fetisism fata de orice idee ce frizeaza “avangarda”, mereu militand pentru frangerea structurilor traditionale si partizani absolutist-fanatici ai notiunii de “toleranta”. Exact! Aceiasi bolsevici, cu spoiala unei culturi de fatada. Utopisti post-burghezi, inarmati cu retorica unei ideologii defuncte de drept, insa resuscitata de fapt.

De 40 ani – 1968 si spiritul epocii

text redactat pentru Proiectul Arche

1968, primăvara. Motiv de fericită amintire pentru întreaga stângă europeană, occidentală, globală. Perioada cuprinsă între martie 1968 şi iunie 1968 s-a dovedit a fi, ulterior, momentul în care mentalitatea occidentală conservatoare a sucombat definitiv, din punct de vedere al aderenţei la mase, în faţa ideologiei socialiste şi a idealurilor „eliberării” propuse de aceasta. Cine nu îşi aminteşte milioanele de francezi mărşăluind, animaţi de acelaşi spirit revoluţionar-fanatic precum cel al iacobinilor, împotriva regimului generalului de Gaulle? Cine îi poate uita pe studenţii fantaşti ce declamau frenetic „Il est interdit d’interdire” (“Este interzis a se intezice”)?

Cu siguranţă nimeni nu poate uita acest vânt iconoclast, vânt ce a măturat orice valoare stabilă, orice mândru ideal constituent al “vechii” Europe. Fiecare soclu axiologic tradiţional a fost metodic dărâmat, virulent ras de pe faţa pământului şi înlocuit cu noi mituri. În numele acestui nou iacobinism, stânga franceză a zdrobit sub bocancul său ideatic orice idee sau individ care a încercat să i se opună. De acum, calea unei iluzorii egalităţi egalizant-egalizatoare, a unei libertăţi radicalizate până la libertinism a fost irecuperabil deschisă, în detrimentul oricărei frâne impuse de bunul-simţ. Uşa fostelor interdicţii naturale a fost deschisă, izbită de perete şi scoasă din ţâţâni …

Avangarda si Traditie

Text conceput de mine pentru Proiectul Arche.

Privind din punct de vedere socio-cultural aceasta aparenta dihotomie, observam inca din simpla ei enuntare o ipoteza fireasca: ambele sunt “sensibilitati” definitorii ce reflecta, din punct de vedere metafizic, o nemultumire, o sila a omului modern fata de temporalitatea in care este obligat sa vietuiasca. Azvarlit intr-o modernitate, respectiv intr-o postmodernitate stearpa si lipsita de sens, el incearca o evadare din propria conditie privita ca derulare spatio-temporala continua.

In acest sens, la o prima vedere, se pot delimita doua modalitati prin care el isi propune aceasta evadare existentiala: fie avangarda “progresista”, fie traditionalismul “reactionar”. Totusi, intrebarea ce apare vizeaza nu atat forma lor de manifestare ideatica, cat mai ales temeiul in baza caruia ele iau nastere. Astfel, analizand din perspectiva istorica, putem observa perioada de efervescenta culturala si politica din care s-au desprins. Caracteristice acelei rupturi de lume datorate unui fin-de-siecle, ce ulterior se va dovedi fin-de-l’epoque, ele marcheaza transmutatia ontologica pe care fiinta umana a resimtit-o odata cu debutul modernitatii si, in consecinta, cu metamorfoza cadrului etic si estetic incetatenit in constiinta sa axiologica.

Ce ne propune avangarda? In fond, nimic altceva decat o noua utopie, o privire optimista aruncata cu sarg catre himerele viitorului. Nemultumita de un prezent nedrept, golit de orice continut, aceasta cauta sa se elibereze de orice trecut, intr-un ultim gest iconoclast, zdrobind toti idolii omenirii pentru ca o noua lume sa se poata naste. Avangarda se dovedeste astfel a fi “sensibilitatea” de asediator, pe care Noul o utilizeaza in ofensiva-i neiertatoare. Speranta unei iluzorii lumi mai bune este forta cinetica ce mobilizeaza – total, precum si Junger postuleaza – acest “spearhead” al deznadejdii si dezgustului provocat de invazia unei societati coercitive in sfera “sensibilitatii” individuale. Eroarea majora a avangardei este ca aceasta tinde spre inventarea unui nou mod etic si estetic de a privi lumea, nerealizand ca singura inovatie ce poate lua fiinta este in spectrul Formei. In cazul in care iconoclasmul inovativ al propovaduitorilor avangardisti depaseste limitele Formei se risca frangerea Ideii primordiale, a esentei aflate in cautare de mijloace ale manifestarii.

Noua Dreapta Europeana – cearta cu modernitatea

Text conceput de mine pentru Proiectul Arche.

1. Scurtă prezentare evolutivă a conceptului de “dreapta”

Noţiune aparent confuză în lumea actuală, datorită manifestărilor ei deosebit de variate, oscilând de la un pol la altul al angrenajului politic contemporan, „dreapta” se poate contura – într-o primă instanţă – având în vedere sensul său originar, de plasare în opoziţie faţă de proiectul burgheziei liberale revolutionare, în antinomie cu noua ordine social-politică imaginată de către aceştia, ce se dorea a fi o schimbare radicală a întregii viziuni tradiţionale asupra lumii. Denunţând drept retrograde valorile tradiţionale precum ierarhia, autoritatea, liberalismul „stângist” al clasei medii propune drept unică valoare raţiunea, ca motor al progresului şi emancipării individului, ca fundament al eliberării acestuia de sub formele coercitive ale paradigmei tradiţionale. Această primă diviziune se poate observa în timpul Revoluţiei Franceze şi în fazele premergătoare ei, când, în Adunarea Natională şi în alte adunări cu caracter legislativ, poziţia membrilor în sălile de dezbateri era astfel dispusă: susţinătorii ideii aristocratico-monarhice, de conservare a tradiţiilor politice şi instituţionale s-au plasat în dreapta, iar cei ce aderau la ideile liberale, de emancipare social-politică şi axate pe libertatea individuală, s-au aşezat în stânga.

Proiectul Arche – un demers metapolitic de Dreapta

Ce e Proiectul Arche?

Proiectul se doreste a fi un grup de studiu si dezvoltare a unei directii metapolitice, capabil de a propune intelectualitatii actuale o alternativa la ideologia de stanga cvasi-dominanta. Constituit sub forma unui think-tank, Proiectul Arche ridica ideea indelung suprimata conform careia Dreapta este o solutie viabila la marxismul mai mult sau mai putin disimulat al unei importante proportii a mediului academic.

Totodata, Proiectul Arche isi propune sa studieze, la modul cel mai liber, diferite curente, idei, scoli de gandire ce au marcat umanitatea, cautand sa sublinieze fundamentele ideatice ce au stat la baza constituirii unei gandiri de Dreapta. De aceea, Proiectul nostru evita atributul de “politic”, preferandu-l pe cel de “metapolitic”, avand in vedere ca cercetarile noastre nu vizeaza la modul concret scena politica si manifestarile ei, ci mai degraba ideile fundamentale pe care notiunea de politic se construieste.

Buturuga Irlanda rastoarna carul UE

Dupa cum bine am aflat toti, Tratatul de la Lisabona a esuat lamentabil si spectaculos. Oarecum paradoxal, o mana de oameni s-au gasit in situatia de a hotari in numele a aproape jumatate de miliard de europeni. Distopia acestor noi soviete capitaliste, respectiv UE, s-a vazut confruntata cu o noua criza institutionala, politica si ideologica. Totusi, acel 1984 prevazut de Orwell nu e chiar atat de departe, nu e evitabil … doar intarzie. Totul ia fiinta prin compromis, cedare, retragere, lasitate.

Singura tara nevoita sa supuna referendumului ratificarea acestui Tratat (care reia in mare proportie prevederile esuatei tentative a Constitutiei Europene) a fost Irlanda. Totul bine si frumos, pana in momentul in care eurocratii de Bruxelles au constatat ca nu doar ei beneficiaza de o masinarie propagandistica extrem de precisa. Intimidarile si presiunile la care cetatenii irlandezi au fost supusi de catre liderii UE s-au dovedit a fi departe de implacabilitate. Nici chiar santajul fatis, nascut atunci cand oficialii unionisti au amintit Irlandei sumele imense absorbite si dezvoltarea spectaculoasa a acestei tari de cand e membra a Comunitatilor Europene, nu a parut a da roade. Irlanda a zis NU. Totusi, la efectele acestui NU euro-exaltatii par a fi extrem de surzi.

Viziunea politica a lui Mihai Eminescu (I)

Considerand ca Eminescu, prezentat unilateral, este minimalizat la creatia sa artistica fie din teama incalcarii normelor noii religii oficiale a corectitudinii politice, fie dintr-o repulsie sterila a eminescologilor fata de domeniul politicii, am decis sa ofer intru delectarea cetitorilor mei imperiali o suita de selectii din publicistica sa. Sunt convins ca nu vor intarzia sa apara nenumarate critici si tentative de improscare a activitatii scriitoricesc-politice a lui Eminescu, insa sunt la fel de convins de ineficienta si inutilitatea acestora. Dialogul ramane deschis, atata timp cat decenta il caracterizeaza. Asadar:

“A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care este moştenirea, în exclusivitate şi istorică, a neamului românesc. Acesta este un lucru care se înţelege de la sine.”

Despre “economism” si alti demoni

Nu orice etatism e stangist si nu orice stangism e etatist. Dupa cum nici orice capitalism nu e de dreapta si nu orice dreapta e capitalista. Am zis.

Pentru o mica analiza referitoare la legatura dintre politica, economie si alte domenii, va invit sa cititi articolul lui Yockey de aici.

Despre farmecele vietii de majoritar

Locuind in Ardeal iti este extrem de usor sa constati o evidenta covarsitoare: exista feluri si feluri de maghiari. A-i reduce la un simplu stereotip ar fi nu doar stupid, ci si amuzant. In spiritul iubirii edenice dintre popoarele noastre etern prietene, putem recunoaste ca exista maghiari simpatici care isi vad de treaba lor, isi platesc impozitele, merg la scoala, merg la vot, poate invata chiar si limba romana, care o data pe an ies si ei pe strada cu torte si steaguri si marsaluiesc intru gloria perpetua a neamului panonic, dar care -in esenta- se marginesc la atat.

Bineinteles, mai exista si maghiari care iti indeasa cativa pumni in gura daca te pune dracu si umbli la vedere cu ceva ce ar putea sa le dea impresia ca iti iubesti tara, exista si maghiari care se apuca si striga plini de fericire ca Ardealul e maghiar si ca romanii sunt niste suboameni destinati sa le fie slugi, maghiari care -in marinimia lor- iti arunca scarbiti si un cuvant romanesc daca au constatat ca nu cunosti dulcele lor grai. Iar acest tip de conlcuitori minoritari nu este intr-atat de rar pe cat va puteti imagina.

Galceava Occidentului cu lumea

Avertisment! Articol nerecomandat socialistilor, neoconilor, onanistilor euro-atlantici sau oricaror altor persoane care  considera ab initio ca metapolitichiile dreptace sunt eminamente “rele” (?!).

Desi fundamentul de la care acest articol ar fi trebuit sa se revendice era interactionarea buclucasa dintre Occident si restul lumii, in termeni de realpolitik, treptat el a alunecat intr-o cvasi-analiza paradigmatica. Asadar, demersul de fata se doreste a fi -mai mult sau mai putin- o reiterare a problematicii postulate de stiintele sociale postmoderne, o intrebare care adanceste cu atat mai mult criza epistemica a Occidentului, iar nu o solutie pentru o ghicitoare fara raspuns.

“Cat timp vor exista sarbi, Kosovo va fi sarbesc”

De mult timp Balcanii au jucat precum le-a fost cantat la trompetele strainilor. Acum, Balcanii danseaza cu atat mai abitir. Yugoslavia, cu toata mantaua ei rosie, a fost un stat puternic, un stat ce a impus respect. Bun, am inteles moftul si nevoia de autodeterminare a unor natiuni in cadrul ei. Zis si facut. Fiecare si-a tras o tarisoara ceva mai mare decat Republica de la Ploiesti si doar olecuta mai puternica decat Imperiul Utopic al prietenului nostru Vasile I Retrogradul. Nici macar acest fapt nu a fost suficient pentru strainii care au dus Balcanii la ruina, fie ei otomani, habsburgi, americani sau unionisti. Acum, dupa ce Yugoslavia a fost dezmembrata precum un puzzle fara noima, in mici ducate de carton, a venit si randul acestora sa fie rupte in triburi si tribulete.

Irving Kristol, neoconul lu’ Trotsky

Seria politichiei pe tema neoconservatorilor islamofobi, eurodispretuitori si globalisto-atlantofilo-frustrato-belicosi continua. Ce avem pe ordinea de zi? Nimic mai mult sau mai putin decat o scurta perspectiva in teritoriul “inaimic”, mai precis o analiza a doctrinarilor neocon. Si da, dragii mei, oricat de surprinzator ar fi, domnii acestia capitalisto-liberalo-frenetici au o dogma, au dogmatici si preoti propovaduitori ai crezului schimbator de geopolitica.

Un dosar aparte poate fi observat in cazul celui care a ajuns sa fie numit “the godfather of neoconservatism”, Irving Kristol. Teoretician politic cu un traseu extrem de curios, Kristol a evoluat din anii ’40 cand se declara un vajnic marxist de filierea trotskyista la o specie ciudata de hibrid avorton al liberalismului economic combinat cu un fel de pseudo-conservatorism si unele politici socialiste, id est neoconservatorismul. Membru cu cadre vechi in marxismul utopic al lui Trotsky, Kristol a fost un demn membru al celei de-a Patra Internationale, la care si-a declarat cu mandrie apartenenta (si asta se intampla chiar si in 1983, retroactiv). Chestiunea aceasta ne face sa ne intrebam daca “anti-comunismul” neoconilor aderenti la doctrina lui Kristol era cu adevarat anti-comunist sau doar anti-sovietic? In sine, poate ca tov. Kristol, brav luptator pentru cauza rosie, in tinerete, nu a facut altceva sub mantaua neocon, decat sa reitereze opozitia trotskyista fata de sovietele post-leniniste … cine mai stie? Intortocheate sunt caile neoconservatorismului.

Capitalism vs. Socialism?

Capitalismul corporatiilor si Socialismul etatist nu sunt altceva decat doua fatete ale aceleiasi erori/orori: materialismul. Atat.

Cenzura, moralitate si post-modernism

Una din marile greseli ce bantuie spiritul veacului nostru este perspectiva defavorabila prin care este privita institutia cenzurii. Bineinteles, acest fapt isi poate avea originea, in primul rand, intr-o opinie deformata asupra ei. In mod normal, individul actual reactioneaza cvasi-instinctual, respingand ab initio orice initiativa de “cenzura”, fara a sta sa analizeze care ii sunt temeiurile, mijloacele si cauzele. Eroarea de perspectiva asupra “cenzurii” provine mai ales din pervertirea realizata in epoca moderna, sub regimurile totalitare, asupra acestei notiuni. Astfel, cautand sa isi insuseasca legitimitatea unei institutii cu o vechime de cateva milenii, guvernamintele secolului al XIX-lea si al XX-lea, au folosit cenzura pe post de mijloc represiv, coercitiv al libertatii de exprimare si actiune, impotriva oponentilor regimului.

Zece motive pentru care nu ne plac (si dispretuim) neoconservatorii

1.- sunt fie americani, fie filo-americani

2.- nu sunt conservatori (cu referire la nr.1)

3.- sunt religiosi, fara a intelege vreo religie (autentica)

4.- au impresia ca exista ceva demn de “conservat” in SUA actuale

5.- au iluzia legitimitatii “culturii” lor, in opozitie cu intregul lumii

6.- sustin persecutia statului Israel fata de palestinieni

7.- nu reprezinta, in realitate, o Dreapta autentica

8.- au impresia ca exista un sistem politic universal, un mod de viata potrivit pentru toate culturile, democratia vestica, fapt ce contravine dogmei conservatoare clasice (cu referire la nr.2)

9.- se trag fie din liberali (in doctrina economica), fie din socialisti trotskyisti (in viziunea universala asupra guvernamantului) dezamagiti, fapt ce justifica atat nr.2, nr.7, nr.8

10.- sunt globalisti (cu referire la nr.8)

In incheiere, va las cu citatul unui conservator: “Ceea ce trece indeobste drept conservator in America este adesea doar o aripa de dreapta pietrificata a liberalismului atomist de tip laissez-faire”.

UPDATE: M-am gandit ca o dedicatie muzicala, din colectia Lautarilor Imperiali s-ar potrivi de minune pentru simpaticii nostri amici neocon. Asadar, cantati, Lautari!

Laibach – America