Irelevanta dreptei romanesti

Prima parte a articolului se poate citi aici.

Amélie Nothomb și literatura plictisului

Recunosc faptul că, în domeniul literar, nu am avut absolut niciodată vreo fascinație sau predilecție către zona feminină a acestui spectru. Moralitatea ieftină a unei George Sand, inepția surorilor Bronte, kitschurile pseudo-gotice realizate de Mary Shelley, sentimentalismele ieftine ale Gabrielei Mistral (al cărei singur merit poate fi regăsit în  admirația ei pentru D’Annunzio), exasperantele fleacuri ale Hortensiei Papadat-Bengescu sau tortura epică a Gabrielei Adameșteanu mi-au repugnat mereu, determinând deseori un misoginism livresc marginal să iasă mereu la suprafață, cu un orgoliu demn de Julius Evola.

După ce de nenumărate ori am promis că nu voi pune cu ușurință din nou mâna pe un volum scris de o autoare – fie ea cât de celebră sau apreciată -, cărțuliile lui Nothomb au fost o lectură pur impulsivă. Probabil că asemănarea forțată ce a fost trasată între ea și Michel Houellebecq de niște critici prea puțin critici și exaltați de orice mâzgălitură provenită din altă zonă decât cea „patriarhal-fascisto-opresivă” a fost unul dintre motivele pentru care am încercat să o citesc.

Dimensiunea stilistică a Spiritului

Recenzia se găsește aici.

Metamorfoza Legiunii

Recenzia se găsește aici.

Lectia de contra-constitutionalism antic

Recenzia este aici.

Recenzie: Il piacere de Gabriele d’Annunzio

Recenzia se gaseste aici.

Lecţia de constituţionalism antic

Recenzia este aici.

Cavalerul tristei figuri juridice

Recenzia se gaseste aici.

Către Unitate

Recenzia poate fi găsită aici.

Arta Regală: între Sacru şi Profan

Recenzia poate fi găsită aici.

Masoneria – teoria conspiratiei, paranoia si delir in Romania postmoderna

De ceva vreme, pe meleagurile noastre mioritice, la fel ca in nenumarate tari occidentale si orientale, si-au facut aparitia o suita de indivizi -mai mult sau mai putin dubiosi- care ne atrag necontenit atentia asupra pericolului iminent ce vizeaza lumea, asupra conspiratiei globale ce ameninta cu anihilarea libertatii. Pana acum existau o gramada de tapi ispasitori, insa pe moment ce cateva din asa-zisele constructii ale conspirationistilor s-au prabusit lamentabil (paradigma comunista, amenintarea New Age etc.), s-a ramas la o singura categorie de vinovati: francmasonii. Fara a fi, personal, un mare fan al doctrinei acestora (dupa cum se poate deduce din cele cateva articole publicate anterior), totusi atacul acesta fervent ma irita. O serie de mici Torquemada de provincie sau capitala arunca cu cele mai elucubrante argumente impotriva masoneriei mondiale.

Vedem, de pilda, un sait delirant la adresa masoneriei. La fel ca si Bivolaru, cu a sa MISA, se reproseaza o serie de fantasmagorii masoneriei. Distingem, mirati, ca aceasta e ba satanica, ba nazista, ba pagana, ba ateista, ba condusa de reptilieni cu infatisare umana (a se vedea David Icke), ba anti-nationala, ba globalista, ba liberala, ba comunista. Aparent contradictorii, pare-se ca toate etichetarile acestea se unesc intr-un plan ocult, dincolo de puterea noastra de intelegere, acolo jos, in Infern, unde Satan/Lucifer (seful masoneriei, da, da …) pregateste venirea Bestiei ce ne va inrobi pe toti prin intermediul masoneriei si al codurilor de bare (se gaseste chiar si o demonstratie extrem de “stiintifica”, in baza careia toate codurile de bare contin numarul Bestiei “666″). Orice om cu un pic de scaun la cap va casca ochii, mirat, recitind sa vada daca nu a lecturat el gresit. Nu, chiar asta scrie.

Banuiesc ca nu are rost sa mentionez crasa incultura de care dau dovada acesti “analisti” ai masoneriei atunci cand, de pilda, numesc vechile religii antice drept “satanice”, iar Thoth/Hermes Trismegistos devine Satan. E de-a dreptul ingrijorator nu atat faptul ca se arunca murdarii la adresa unei organizatii, ci mai ales faptul ca intreaga Doctrina Traditionala este manjita cu noroi, fara nici un temei. Pentru necunoscatori, voi mentiona faptul ca vechea masonerie, esoterica si traditionala, infuzata cu elemente rozicruciene este moarta aproape in totalitate, lasand in locul ei un vid de spiritualitate, o masonerie cvasi-materialista, revolutionara (halal dominatie “oculta”). Caci, de, si masoneria a cazut tributara modernismului materialist. In acest sens se poate invoca initiativa lui Rene Guenon de a resuscita vechea masonerie esoterica, in cateva loje europene. Probabil, in viziunea unor paranoici, si Rene Guenon, pastratorul Traditiei, e un fel de emisar intunecat al Bestiei, un trambitas eschatologic.

Din punctul meu de vedere, liniile lor de atac asupra masoneriei sunt total inconsistente. Pentru a putea constitui niste obiectii legitime la adresa ei, ar trebui sa puna mana pe carti, multe carti, dintr-o multime de traditii esoterice si exoterice (precum Hermetismul, neoplatonicismul, pitagoreismul, Kabbala, gnosticismul, rozicrucismul, Traditionalismul, religiile misterice ale antichitatii elenistice etc.) si apoi sa emita judecati. Au existat si obiectii legitime la adresa masoneriei, venind din partea unor oameni culti (i.e. Tutea, Evola etc.), insa nu despre acestea este vorba aici.

De obicei, am observat ca pozitiile asa-zis ortodoxe asupra masoneriei vin din partea unor persoane cu prea putina cultura teologica. Nu imi pot inchipui un absolvent de Teologie arborand asemenea absurditati. Eventual, acesta poate ataca incongruentele, opozitiile frapante de dogma, de doctrina “religioasa”, insa nu va face afirmatii hazardate si tembele. De pe pozitiile de “dreapta” se observa temerea ca masoneria e comunista, globalista, sionista (dar si capitalista?) si doreste moartea natiunilor … oare cum se impaca acest fapt cu afirmatia ca masoneria e nazista? In fine, mai sunt pozitiile fascinant de elucubrante, gen MISA si David Icke care ne deschid ochii la faptul ca, de fapt, masonii nu sunt oameni ci niste reptilieni diabolici, camuflati sub infatisari umane si care perpetueaza in clandestinitate linia lor de sange reptiliana. Mai precis, un fel de Dan Brown-i care gasesc tot felul genealogii ce te lasa perplex.

In continuare, prefer sa nu mai zic nimic, ci va las in compania unui citat pescuit de pe unul din aceste saituri dezvaluitoare de adevar: “Am identificat 21 de invataturi comune, credinte si scopuri, intre Nazism si francmasonerie. Daca am fi avut numai 12 in loc de 21, sansele ca acestea sa fie o simpla coincidenta sunt de 1000000:1. Dar noi am gasit 21 de arii comune. Dar fiindca Nazismul si Francmasoneria, precum si alte miscari asemanatoare isi au radacinile in vechile Religii ale Antichitatii, pagane, sataniste, aceste asemanari nu ar trebui sa ne mire.”

Discleimăr: nu sunt mason, nu sunt o reptila cu infatisare de om, nu am stramosi reptilieni, nu sunt un emisar al Bestiei care vrea sa va zapaceasca, nu sunt sub influenta hipnozei si nu sunt satanist, nazist sau sionist, parol!

De ce cred eu in biruinta Drojdiei?

Multi dintre voi se pot intreba, firesc, ce este Drojdia? Trecand peste ceea ce confratii drojdieri incearca sa ne explice aici, eu voi face o expeditiva caracterizare acestei grupari. In primul rand, Drojdia, in scurtul an de cand o cunosc si am avut placerea si onoarea de a contribui la imbogatirea bagajului ei literar-artistic, s-a dovedit a fi nimic mai putin decat o veritabila grupare culturala. Aparent eterogena, fara o orientare coerenta si unitara, Drojdia a reusit totusi prin creatiile artistice promovate si activitatea asidua a celor doi diarhi (marele Vasile I Retrogradul si Fritz de Romania, alias Sergiu si Teo) sa impuna o imagine demna de respect pe scena culturala actuala.

In viziunea aceasta neunitara asupra artei si creatiei, in general, se distinge totusi, fara nici un dubiu, o orientare comuna tuturor membrilor de baza. Si anume un neo-maiorescism artistic, o lupta angajata cu pseudo-creatiile ce domina plaiurile mioritice contemporane. Altfel spus, Drojdia e “in contra directiei de astazi in cultura romana”. Nu doar ne-postmodernista, ci chiar anti-postmodernista pe alocuri, Drojdia m-a surprins (placut, bineinteles) inca de la inceput prin atasamentul fata de valori care in ochii unora pot parea desuete. Aceasta orientare, placut traditionala si traditionalista, nu pacatuieste, totusi, prin exces. Forme noi, adaptate contemporaneitatii, imbraca deseori, in cadrul creatiilor drojdiere, vechi idei nemuritoare.

Un alt punct forte al Drojdiei, lasand la o parte conceptia estetica eterogena, l-am putut regasi in apropierea fata de valorile nationale. Nici vorba de patriotism demagogic, ori populist … ceea ce am vazut in sanul “miscarii drojdiere” a fost o abordare intelectual-artistica a ideii nationale, precum si un etnocentrism pronuntat, insotit de o legitima opozitie fata de paradigma globalista. Acest fapt a suplinit lipsa totala a unei astfel de orientari pe scena artistic-culturala actuala, readucand in prim-plan un anumit pathos, o melancolie fierbinte, insa nu lipsita de imboldul spre actiune, spre militantism. In plus, atmosfera deosebita pe care am resimtit-o (desi, din pacate, de la distanta) in cadrul Drojdiei mi-a reamintit necontenit de frumoasa perioada interbelica, de timpurile in care tarisoara noastra a inceput lupta corp-la-corp cu modernitatea aceasta alienanta.

Totodata, mantuiti de onania eurofila ori atlantofila, confratii drojdieri au atins, nu o singura data, in creatiile lor frumusetea esteticii folclorice romanesti. Au reusit aceasta fara nici o urma de kitsch, care deseori se face simtit in astfel de incercari, fara nici o urma de penibil sau ridicol. Evitand capcanele conceptuale ale modernitatii, chingile “corectitudinii” standardizate (de orice fel ar fi aceasta …) nu au putut sa altereze prea des calitatea artistica a creatiilor drojdiere. In unele cazuri, cand discutiile de pe defunctul forum al vechii Drojdii se incingeau, capatam impresia unui adevarat think-tank cultural. Vehementa majoritatii drojdierilor impotriva oricarui englezism de prost-gust, impotriva oricarui semn de incultura si inconsistenta culturala nu a ramas fara efecte. Astfel, in timp, precum drojdia ce se depunde pe fundul vasului, confratii creativi au suferit numeroase epurari (voluntare, de regula), sedimentandu-se in cele din urma intr-un grup nu prea numeros, insa coeziv si puternic.

Puteti, fara indoiala, sa ma acuzati de subiectivism, de partizanat, de adulare nefondata, insa pot sa marturisesc, cu cea mai dezinteresata sinceritate, ca Drojdia a fost pentru mine singurul loc cultural autohton si mondial unde eu m-am simtit ca acasa si unicul in care mi-as dori sa public vreodata o creatie. Un an de zile m-a facut sa devin, sa ma simt si sa ma consider drojdier. De ce? Fiindca Drojdia e cultura autentica, iar tocmai de aceea cred eu, precum scria odinioara maestrul Eliade (in circumstante total distincte si despre o miscare esentialmente diferita), in biruinta Drojdiei, “intr-un stil nou de viata, care va transforma in valori spirituale de universala circulatie bogatiile sufletului romanesc”. Va salut, confrati drojdieri!

P.S.: mentionez faptul ca perspectiva mea asupra Drojdiei e una strict personala, fata de care Drojdia – ca grupare – nu are si nici nu poate fi obligata sa isi asume vreo raspundere!

Strigatul … manifest “Blog anti-Blog”

In esenta, cred ca Munch a fost un pictor genial, desi un singur tablou al sau merita deplina admiratie. Fascinant in simplitatea sa, frapant in cromatica dezlantuita pe tuse invapaiate de portocaliu, Munch ne dezvaluie ceva uimitor … individul alienat, sfarsit, ce urla fara nici o ratiune, intors in partea opusa lumii cotidiene. Punctul forte al tabloului mi se par celelalte “personaje”, figurantii fara fata, alteritatea pe care individul munch-ian nu doar ca nu o tolereaza, ci o refuza cu inversunare. Si eu strig … in diverse maniere. Mediul acesta obscur, electronic si servil e dezgustator, daca il analizam bine … nu are, in fapt, nici un sens, dar ca majoritatea lucrurilor ce caracterizeaza lumea moderna, este promovat prin insasi lipsa sa fatisa de sens si relevanta. De ce il folosesc eu? Din dispret, in primul rand … intotdeauna am avut o retinere fata de ideea de “blog”. Ce e acesta decat o forma avangardista de exhibitionism intelectual? E cu ceva mai mult decat un mijloc de exprimare al celor care nu au nimic relevant de spus? Sincer, ma indoiesc … si totusi, paradoxal, aici vad sensul in a face uz de el. Invingerea focului cu foc … nimic mai absurd. De-a dreptul dadaist, nu?

Problema mea, esentiala, e ca niciodata nu gasesc fericirea in oameni, in persoane. Singurele lucruri care starnesc emotii traductibile in sistemul meu meu perceptiv sunt de alta natura. Asociatiile dintre persoane si anumite sentimente pe care le resimt nu se datoreaza indivizilor respectivi per se, ci tocmai conexiunilor ce ii dezvaluie ca fiind simple simboluri ale unei realitati mai profunde.

Totusi, un strigat nu ar trebui sa fie indreptat in cealalta parte … astfel ca eu strig spre voi, de la inaltimea fortaretei mele, baricadat inauntrul zidurilor perceptive, cu portile interactionale incuiate si intarite … pur si simplu doar urmez sfatul zeului, al lui Ra-Hoor-Khuit :

4. Choose ye an island!

5. Fortify it!

6. Dung it about with enginery of war!

7. I will give you a war-engine.

8. With it ye shall smite the peoples; and none shall stand before you.

Aiwass catre Fr. Perdurabo/ Aleister Crowley in “Liber AL vel Legis”