Psycho-somatoză

Te-aş zdrobi în sărutări,
stinghere lut,
Te-aş topi-n a braţelor căldură
pân’ ce-al humei blând zăgaz
s-ar rupe…
S-ar rupe în puhoi de vise.

Iar tu, tu ai lăcrima
ai lăcrima neîncetat,
lacrimile făr’ de sare,
lacrimile-ţi de noroi.

Te-ai plânge,
ai plânge şi răsplânge,
ai urla în caolin,
caolin alb, în devenire,
ca absinthicul pelin
al Zeiţei verzi
fără de fire,
fără mire şi menire …

Deci, hai molcome lut,
iubeşte-mă cu saţ,
saţ fără nesaţ.
Să cântăm în vecinicie
‘cel vechi arpegi de armonie,
arpegi ce-l îngânau,
demult, demult,
profeţii prin pustie …

Aşa grăit-a …

-O parabolă a răzvrătirii-

lui Zarathustra

Ajuns pe culmea unui munte, Răzvrătitul începu a povesti molcom întregii lumi adunate la poalele sale, ceea ce el considera ca fiind gnoza sa divină, iluminarea însăşi, transpusă în metaforă :

“La începuturi, atunci când lumea-ntreagă era Unul, iar duala luptă fratricidă a contrariilor nu îsi făcuse maliţioasa apariţie decât sporadic şi fără vreo şansă de reuşită, pe câmpul existenţei divine fiinţa un lan de grâu, auriu, perfect, ca însuşi universul. Fiecare spic îsi trăgea seva dătătoare de viaţă din Pământul-Mamă, iar energia o primea generos din ceruri de la Soarele-Tată, care îl mângâia necontenit cu razele sale luminoase.