Recunosc faptul că, în domeniul literar, nu am avut absolut niciodată vreo fascinație sau predilecție către zona feminină a acestui spectru. Moralitatea ieftină a unei George Sand, inepția surorilor Bronte, kitschurile pseudo-gotice realizate de Mary Shelley, sentimentalismele ieftine ale Gabrielei Mistral (al cărei singur merit poate fi regăsit în admirația ei pentru D’Annunzio), exasperantele fleacuri ale Hortensiei Papadat-Bengescu sau tortura epică a Gabrielei Adameșteanu mi-au repugnat mereu, determinând deseori un misoginism livresc marginal să iasă mereu la suprafață, cu un orgoliu demn de Julius Evola.
După ce de nenumărate ori am promis că nu voi pune cu ușurință din nou mâna pe un volum scris de o autoare – fie ea cât de celebră sau apreciată -, cărțuliile lui Nothomb au fost o lectură pur impulsivă. Probabil că asemănarea forțată ce a fost trasată între ea și Michel Houellebecq de niște critici prea puțin critici și exaltați de orice mâzgălitură provenită din altă zonă decât cea „patriarhal-fascisto-opresivă” a fost unul dintre motivele pentru care am încercat să o citesc. Read the rest of this entry »
Marea problemă a recepției lui Yukio Mishima în lumea „intelectuală” contemporană se răsfrânge în unilateralitatea cu care scriitorul este privit. Deseori se insistă doar asupra laturii sale literare, asupra genialelor sale romane și piese de teatru care au lăsat cultura japoneză uimită până în clipa de față, uitându-se mereu că pentru Mishima scrisul era doar un pretext, doar un vehicul facil în transmiterea unor idei politice tradiționale.
Estetismul său pronunțat, măcinarea calmă a personajelor aflate în căutarea perfecțiunii, virtuții glorioase și Absolutului nu reflectă decât reiterarea în modernitate a vechiului cod al samurailor, cod după care Mishima a înțeles să își trăiască viața și să își pună la punct până și moartea ritualică.
Un „naționalist” în răspăr față de călduța și molcoma mișcare patriotică mainstream a vremurilor sale, Mishima a înființat Tatenokai (sau Societatea Scutului), dedicată unui mod de viață axat pe valorile clasice ale onoarei, virtuții și divinizării unui împărat care renunțase mult prea ușor la atributele sale sacre. Atrăgând în rândurile acestei grupări în special studenți și tineri intelectuali ce împărtășeau aceste precepte, Mishima a început un puternic antrenament cvasi-militar, aducând aminte de defuncta castă războinică a samurailor care a excelat mereu mai mult prin al său „spirit marțial” decât prin brutalitatea diformă a soldatului modern. Read the rest of this entry »
De acum incolo, puteti sa gasiti periodice razvratiri artistice in cadrul Lanternativei. Prima mea prezentare, intitulata Der Blaue Reiter – revenirea Catharsis-ului in arta, tocmai a aparut. Trageti un ochi.
În 1884, când ardeleanul Ioan Slavici a înfiinţat revista de cultură de Tribuna cu greu s-ar fi putut prevedea prestigiul pe care aceasta o va căpăta în timp. După atâtea personaje interesante care au publicat în paginile-i, pare-se că a venit şi rândul (ne)umilului vostru răzvrătit imperial să îşi gasească scriitura în mai mult decât onorabila revistă. Pentru cei care nu pot pune mâna pe versiunea de hârtie, aici este varianta on-line a articolului.
E o naivitate să credem că secolul XXI şi Revoluţia Digitală instaurată mai mult sau mai puţin glorios de acesta vor lăsa o singură pietricică la locul ei. Nici vechea (şi blestemata) Revoluţie Industrială nu a iertat vreun element al lumii ce a precedat-o. De ce ar face-o această nouă răzvrătire ontologică? Cavalcada digitalizării a marcat începutul unei noi epoci, unei ere dominată de o (i)realitate virtuală omniprezentă, de o abstractizare şi un defetism ideologic cronic. Dezamăgirile produse de industria unei modernităţi brutale au declanşat valul retragerilor totale în utopia digitală a unei postmodernităţi tehno-elucubrante.
Ştim bine cum modernitatea în zorii şi pre-zorii ei a anihilat străvechea breaslă a scribilor copişti, a decoratorilor de codex-uri “iluminate”, a meşteşugului aproape iniţiatic întru arta cuvântului scris, prin introducerea barbară a cărţilor industriale, ieşite din furnalele tipografiilor neînduplecate la fineţea şi delicateţea anticelor manuscrise. Acum, se pare că asistăm la o nouă revoluţie de acest gen. Descoperirea noilor tehnologii de virtualizare şi redare a scrierilor tinde să zdrobească, la rândul ei, pseudo-breasla modern-modernistă a editurilor-corporaţii. Furnalele infernale ale fabricilor de cărţi, standardizate şi înseriate ca nişte soldăţoi traşi după acelaşi tipar riscă să închidă porţile cât de curând. Blestemul şi oroarea vechilor meşteşugari într-ale cuvântului par a fi ajuns la aparentul învingător industrial. Şi el riscă acelaşi sfârşit decrepit şi desuet … Read the rest of this entry »
Hălăduind pe dezvrăjitele (o, da! a la Weber) meleaguri virtuale, am descoperit cu multă voie bună două lucruşoare blestemate. În primul rând, pentru cei fascinaţi de artă, pentru cei care mai cred că şi în acest deşert estetic realizat de postmodernitate se mai poate gândi şi crea Frumosul, am o recomandare: Lanternativa. Proiect realizat sub coordonarea stimatului nostru amic ajuns pe meleaguri baltice, laolaltă cu un suedez şi un estonian, Lanternativa prezintă neaoşului devorator mioritic de artă o gramadă sublimă de publicaţii cvasi-necunoscute, trupe de muzică industrial-experimentală, pictori, poeţi, fotografi, graficieni, designeri, precum şi o serie de excelente articole de opinie (garantez cu renumele-mi e Împărat virtual pentru acurateţea lor). La urma urmei, Lanternativa dovedeşte că şi astăzi se pot zămisli opere la fel de profunde şi pline de sens precum în orice epocă. Însă am un avertisment pentru progresisto-stângişti şi Converse-bolşevici: Lanternativa e o răzvrătire estetică, e un loc onorabil cu un substrat “reacţionar” şi fără prea multă simpatie faţă de troţkiştii culturalo-boemi ai zilelor noastre. Read the rest of this entry »
O temă atât de des abordată in sfera culturii, mai precis a filozofiei, dă naştere la prima vedere unei întrebări evidente: se mai poate spune ceva in legatura cu acest subiect? Poate că da, poate că nu. Acest eseu nu incearca sa aducă neapărat ceva nou, ci mai degrabă să structuralizeze şi să redea intreaga concepţie, filtrată prin prisma conştiinţei subiective a autorului.
Aşadar, după cum bine ştim, in general, orice dogmă are două mari părţi componente: Forma şi Ideea, în deplină concordanţă si complementaritate. Prima dintre ele, Forma este expresia Ideii, manifestarea ei în percepţia senzorială, facilitând astfel pătrunderea si asimilarea ei in sferele superioare ale conştiinţei, dar nu numai. Ea este destinată să trezească valorile considerate pozitive de acel sistem dogmatic, să fie o ambasadoare a Spiritului în senzorialul perceptiv. Într-o primă concluzie, putem spune că Forma se adresează “simţurilor”, iar Ideea se adresează Spiritului. Read the rest of this entry »
Odata cu terminarea celui de-al Doilea Razboi Mondial, emisfera vestica si Europa indeosebi a fost cuprinsa de frenezia iconoclasta a progresului, a frangerii oricarei valori ce i-ar putea aduce aminte de trecut, acel trecut de care a inceput sa se simta rusinata sub impulsul noii axiologii oficiale. Febra innoirii radicale, aducand aminte de iacobinismul Revolutiei Franceze, nu s-a facut resimtita doar in politica, programe sociale ori medii academice, ci ea a atins fiecare punct esential al vietii individului si comunitatii, de la economie, la educatie, comert, etica si pana la religie. Nimic nu a ramas nemiscat, nealterat pe soclurile unde odinioara tronau mandre idealurile din care a fost faurit spiritul european. Read the rest of this entry »
Cu mult timp in urma, i-am promis amicului Geomarz poze cu Victoria din Samothrace. In tumultul blegosferei incinse cu fel de fel de zazanii si scandaluri, aproape ca uitasem de respectiva promisiune. Asadar, lasand la o parte toate prostioarele care s-au scris in ultimul timp, sa ne indreptam privirile deja obosite si catre lucruri demne de privit.
“A fost o vreme, foarte indepartata, cand lumea ii parea omului atat de incarcata de semnificatii, incat el nu mai avea timp sa isi puna intrebari, intr-atat de spectaculoasa era manifestarea. Lumea intreaga era ca un teatru in care elementele, padurile, oceanele si raurile, muntii si campiile, tufisurile si fiecare planta jucau un rol pe care oamenii incercau sa-l inteleaga, pe care incercau sa-l explice, pentru care dadeau o explicatie. Dar explicatiile contau mai putin: ceea ce era esential, ceea ce era satisfacator era evidenta prezentei zeilor, era plenitudinea, doar glorioase epifanii. Lumea era incarcata de sens. Manifestarea era hranita de spiritul zeilor, al celor care se pot numi zei, lumea era densa. Incepand din ce moment zeii s-au retras din lume, incepand din ce moment imaginile si-au pierdut culorile? Incepand din ce moment lumea s-a golit de substanta, incepand din ce moment semnele n-au mai fost semne, incepand din ce moment a avut loc ruptura tragica, incepand din ce moment am fost abandonati noua insine, adica: incepand din ce moment zeii n-au mai vrut sa dea spectacolul, incepand din ce moment nu ne-au mai vrut ca spectatori, ca participanti?”
(Eugene Ionesco – “Prezent trecut, trecut prezent”)
Raspunsul:
“Hotararea crestina de a vedea lumea urata si rea a facut ca aceasta lume sa devina urata si rea.”
Ideea de a redacta aceasta scurta trecere in revista mi-a venit zilele trecute, in urma unei scurte discutii cu blogarii mei preferati (i.e. Ioana si Machiavellian). O atitudine perfect normala din partea lor, atunci cand am inceput sa sustin diverse chestiuni despre civilizatia dacica si elementele religioase cuprinse in aceasta, mi-au cerut sa precizez sursele. Este salutara aceasta somatie, avand in vedere nenumaratele aberatii actuale, exagerarile oripilante ale multor “dacomaniaci”, care in loc sa ajute imaginii acestui popor, in fapt, ii creeaza grave prejudicii.
Asadar, aceasta se doreste a fi prima parte a unei ilustrari a surselor antice (atat grecesti, cat si romane), ilustrare ce va fi exemplificativa, iar nu exhaustiva. Prin toate citatele prezentate, nu voi incerca sustinerea unui punct anume de vedere, fiecare este liber sa deduca cele afirmate in limitele propriei intelegeri. Totusi, ceea ce voi face, va fi -in unele cazuri- explicarea unor concepte si idei, specifice operei respective, cu care eventualul cititor ar putea sa nu fie familiar, ori sa nu fi fost, pur si simplu, interesat de lingvistica, istoria religiilor misterice etc. Una dintre sursele principale, de sinteza, este cartea lui Zoe Petre, “Practica nemuririi”, la care se adauga sursele de baza, antice, precum si nenumarate carti actuale ce reiau in lumea academica dezbaterea dacologica. Pe acestea din urma le voi mentiona concret atunci cand va fi cazul.
Asadar, lasandu-l pe Herodot la o parte (toti stim faimosu-i citat trunchiat), putem trece la Geografia lui Strabon, care in continuarea lui Poseidonios, conchide referitor la traci: “o traditie comuna, careia ii dau crezare si autorii din vechime, si cei mai recenti, spune ca, dintre nomazi, cei care locuiesc la cea mai mare departare de restul oamenilor se hranesc cu lapte, sunt abioi -asceti, abstinenti- si foarte drepti, dikaiotatoi“. Ce trebuie subliniat in acest caz, este ca prin “nomazi”, Strabon intelege (in descendenta lui Poseidonios) nu pe nomazii sciti, ci pe moesi, numiti de Poseidonios Musoi, si pe care ii localizeaza pe cursul Dunarii de jos si la nord de muntii Balcani.
Un alt scriitor de seama al antichitatii, Clemens din Alexandria, mentioneaza in Stromata despre sacrificiile -kat’etos- regulat practicate de geti “un neam barbar care nu e nedeprins cu filozofia”. Din punctul sau de vedere, “victimele” oferite de catre geti lui Zalmoxis, “celebrul pitahgoreu” (ton Pythagorou gnorimon), sunt familiari cu doctrinele filozofice, iar prin sacrificiul propriu obtin eudaimonia. Sa ii dam cuvantul, asadar: “Getii, un neam barbar, dar nu lipsit de familiaritate cu filozofia, aleg in fiecare an un sol (presbeutes), catre Eroul Zalmoxis. Zalmoxis a fost unul dintre vestitii ucenici ai lui Pitagora. Este ucis ca victima sacrificiala (aposphattetai), cel judecat a fi cel mai de vaza (dokimotatos), dintre cei ce se indeletnicesc cu filozofia, iar cei care nu sunt alesi se considera a fi profund injositi, ca unii ce sunt privati de acces la o conditie fericita (eudaimonos)”.
In continuare, nu se poate sa trecem peste dialogul Charmides, al lui Platon, in care Socrate ii istoriseste lui Charmides cum a ajuns in posesia leacului cvasi-mistic al tratarii durerilor: “Astfel, Charmides, am spus, este natura farmecului, care l-am invatat cand am servit in armata de la unul din doctorii zeului trac Zamolxis, despre care se vorbeste ca ar practica rituri intru nemurire (apathanatizousi). Acest trac mi-a spus ca, in notiunile lor, pe care tocmai le-am mentionat, doctorii greci au destula dreptate, pana la un punct; dar Zamolxis, adauga el, regele nostru (basileus) , care este deasemenea zeu (theos), spune mai mult “asa cum nu trebuie sa incerci sa vindeci ochii fara cap, sau capul fara corp, deasemenea nu trebuie sa incerci sa vindeci corpul fara suflet; si acesta”, spuse el, “este motivul pentru care vindecarea multor boli nu este cunoscuta medicilor din Hellas, pentru ca ei ignora intregul (to holon agnoien), care trebuie studiat deasemenea; pentru ca partea nu poate fi sanatoasa fara ca intregul sa fie sanatos.” Pentru ca tot binele si raul, fie in corp sau in natura umana, isi au originea, cum a declarat el, in suflet, si de acolo se revarsa, ca si de la cap la ochi. Si de aceea pentru ca corpul si capul sa fie sanatoase trebuie sa incepi prin vindecarea sufletului; acesta este primul lucru. Si leacul, dragul meu tanar, trebuie sa fie efectul folosirii unui anumit farmec, si aceste farmece sunt rostiri frumoase (logous tous kalous); si ele nasc in suflet cumpanirea (sophrosune), care ivindu-se si dainuind in noi, deschide calea insanatosirii capului ca si a intregului trup. Si el m-a invatat leacul si farmecul si totodata a adaugat o instructiune speciala: “Sa nu lasi pe nimeni,” spuse el, “sa te convinga sa vindeci capul, inainte sa te fi lasat sa ii vindeci sufletul prin farmec. Pentru aceasta,” spuse el, “se face o mare eroare in zilele noastre in tratarea corpului uman, prin care doctorii separa sufletul de corp.” Si subliniaza in continuare, facandu-ma totodata sa jur ce imi spune, “Sa nu lasi pe nimeni, oricat de bogat, nobil, sau corect, sa te convinga sa ii dai leacul, fara farmec”. Asa ca ma voi supune, caci i-am jurat si sunt obligat sa-mi respect juramantul. Il voi respecta, am spus, asa ca, daca vrei, urmand intocmai sfaturile Strainului, sa-mi dai sufletul tau pentru a-l supune descantecelor Tracului …”.
In apararea sa in fata tribunalului ce il acuza de vrajitorie, Apuleius din Madara, autorul “Magarului de aur“, invoca urmatorul argument: “Intr-un alt dialog, acelasi Platon, scriind despre Zalmoxis, trac de neam si maestru al aceluiasi mestesug (magic), ne-a transmis ca descantecele sunt rostiri frumoase. Daca e asa, de ce sa nu imi fie ingaduit sa cunosc incantatiile de bine (bona verba) ale lui Zalmoxis sau sacerdotiul lui Zoroastru?”.
Iamblichos, cunoscut filozof neoplatonic al antichitatii, mentioneaza in “Viata pitagoreica” : “Zalmoxis i-a indemnat pe concetateni sa fie viteji, convingandu-i ca sufletul este nemuritor. Chiar si acum, toti galatii, tralii si multi dintre barbari ii conving pe fiii lor ca sufletul celor morti nu poate sa piara, ci supravietuieste, si deci nu trebuie sa se teama de moarte, ci sa fie curajosi in fata primejdiilor. Fiindca i-a educat in acest fel pe geti si le-a dat legi scrise (!), Zalmoxis este socotit de catre ei cel mai mare zeu.” Tot referitor la caracterul de legiuitor al lui Zalmoxis, trebuie mentionata “Biblioteca istorica” a lui Diodor din Sicilia care noteaza: “Se povesteste ca, la arieni, Zathraustes a raspandit credinta conform careia Agathos Daimon i-ar fi dictat legile, la getii numiti apathanatizousi Zalmoxis a numit-o pe Hestia Koine …”
Cam atat pentru partea I. Va urma. Pana atunci, va las cu o melodie care -pentru mine- evoca ideea pastorului arhetipal, fie el dac sau urmas mioritic al acestuia.
Marea problemă a recepției lui Yukio Mishima în lumea „intelectuală” contemporană se răsfrânge în unilateralitatea cu care scriitorul este privit. Deseori se insistă doar asupra laturii sale literare, asupra genialelor sale romane și piese de teatru care au lăsat cultura japoneză uimită până în clipa de față, uitându-se mereu că pentru Mishima scrisul era doar un pretext, doar un vehicul facil în transmiterea unor idei politice tradiționale.
E o naivitate să credem că secolul XXI şi Revoluţia Digitală instaurată mai mult sau mai puţin glorios de acesta vor lăsa o singură pietricică la locul ei. Nici vechea (şi blestemata) Revoluţie Industrială nu a iertat vreun element al lumii ce a precedat-o. De ce ar face-o această nouă răzvrătire ontologică? Cavalcada digitalizării a marcat începutul unei noi epoci, unei ere dominată de o (i)realitate virtuală omniprezentă, de o abstractizare şi un defetism ideologic cronic. Dezamăgirile produse de industria unei modernităţi brutale au declanşat valul retragerilor totale în utopia digitală a unei postmodernităţi tehno-elucubrante.
Hălăduind pe dezvrăjitele (o, da! a la Weber) meleaguri virtuale, am descoperit cu multă voie bună două lucruşoare blestemate. În primul rând, pentru cei fascinaţi de artă, pentru cei care mai cred că şi în acest deşert estetic realizat de postmodernitate se mai poate gândi şi crea Frumosul, am o recomandare: 
Ce zic cetitorii