Amélie Nothomb și literatura plictisului

Recunosc faptul că, în domeniul literar, nu am avut absolut niciodată vreo fascinație sau predilecție către zona feminină a acestui spectru. Moralitatea ieftină a unei George Sand, inepția surorilor Bronte, kitschurile pseudo-gotice realizate de Mary Shelley, sentimentalismele ieftine ale Gabrielei Mistral (al cărei singur merit poate fi regăsit în  admirația ei pentru D’Annunzio), exasperantele fleacuri ale Hortensiei Papadat-Bengescu sau tortura epică a Gabrielei Adameșteanu mi-au repugnat mereu, determinând deseori un misoginism livresc marginal să iasă mereu la suprafață, cu un orgoliu demn de Julius Evola.

După ce de nenumărate ori am promis că nu voi pune cu ușurință din nou mâna pe un volum scris de o autoare – fie ea cât de celebră sau apreciată -, cărțuliile lui Nothomb au fost o lectură pur impulsivă. Probabil că asemănarea forțată ce a fost trasată între ea și Michel Houellebecq de niște critici prea puțin critici și exaltați de orice mâzgălitură provenită din altă zonă decât cea „patriarhal-fascisto-opresivă” a fost unul dintre motivele pentru care am încercat să o citesc.

Yukio Mishima, samuraiul estet

Marea problemă a recepției lui Yukio Mishima în lumea „intelectuală” contemporană se răsfrânge în unilateralitatea cu care scriitorul este privit. Deseori se insistă doar asupra laturii sale literare, asupra genialelor sale romane și piese de teatru care au lăsat cultura japoneză uimită până în clipa de față, uitându-se mereu că pentru Mishima scrisul era doar un pretext, doar un vehicul facil în transmiterea unor idei politice tradiționale.

Estetismul său pronunțat, măcinarea calmă a personajelor aflate în căutarea perfecțiunii, virtuții glorioase și Absolutului nu reflectă decât reiterarea în modernitate a vechiului cod al samurailor, cod după care Mishima a înțeles să își trăiască viața și să își pună la punct până și moartea ritualică.

Un „naționalist” în răspăr față de călduța și molcoma mișcare patriotică mainstream a vremurilor sale, Mishima a înființat Tatenokai (sau Societatea Scutului), dedicată unui mod de viață axat pe valorile clasice ale onoarei, virtuții și divinizării unui împărat care renunțase mult prea ușor la atributele sale sacre. Atrăgând în rândurile acestei grupări în special studenți și tineri intelectuali ce împărtășeau aceste  precepte, Mishima a început un puternic antrenament cvasi-militar, aducând aminte de defuncta castă războinică a samurailor care a excelat mereu mai mult prin al său „spirit marțial” decât prin brutalitatea diformă a soldatului modern.