Limitele libertatii de exprimare in “paradisul” social suedez

Articol realizat pentru Proiectul Arche

Este de la sine înţeles că într-o ţară dominată la toate nivelurile de fantasma ideologiei stângiste, precum Suedia, statul va avea un cuvânt greu de spus în orice regiune a vieţii politice şi civile. Numită de către o parte a Occidentului drept un “paradis” social(ist), Suedia social-democrată s-a remarcat în ultima jumătate a secolului XX îndeosebi printr-un puternic program pro-imigraţionist, fapt ce a transformat naţiunea vechilor varegi într-un mod profund.

Dacă odinioară această ţară putea să îşi aroge calitatea de a avea una dintre cele mai omogene comunităţi etnice din întreaga Europă, în prezent, numerele deloc neglijabile ale imigranţilor au ajuns să impună politici discriminatoare faţă de populaţia nativă, majoritară. Astfel, având în vedere că în jur de 12% din cetăţenii suedezi actuali sunt de origine străină, iar 16,37% din totalul populaţiei poate afirma că are cel puţin un părinte imigrant, se poate trage cu uşurinţă concluzia că noua structură social-etnică a statului suedez implică per se noi modalităţi de guvernare şi noi forme de manifestare a puterii publice în raport cu cetăţenii.

Dacă în trecut, societatea civilă a Suediei era o entitate cvasi-autarhă, capabilă de a-şi gestiona cu uşurinţă conflictele, fără intervenţia puterii statale, în zilele vestitoare ale naşterii epocii postmoderne, caracterul de extraneitate a unei largi pături populaţionale a determinat apariţia unor noi instituţii etatice, de natură intervenţionistă, în scopul aplanării neîntelegerilor din sfera publică şi privată a societăţii civile. O astfel de instituţie este si cea a Ombudsman-ului de Presă, însărcinat cu păzirea caracterului etic al practicii jurnalistice. Înfiinţată în 1969, aceasta funcţie a fost legitimizată de numărul mare de abuzuri mediatice împotriva cărora cetăţeanul era relativ neputincios. Dorind a remedia această stare de fapt, printr-o nouă stare de drept, s-a decis crearea unei astfel de instituţii de apărare a cetăţeanului faţă de marile trusturi.

Fundamentată după modelul instuţiei Ombudsman-ului Parlamentar (instituţie similară cu cea a Avocatului Poporului din sistemul constituţional românesc), instituţia Ombudsman-ului de Presă şi-a găsit instantaneu utilitatea. Ocupantul acestei funcţii este ales în mod direct de către un comitet special, însărcinat în acest sens, şi format din Şeful Ombudsman-ilor Parlamentari, din preşedintele Baroului şi din presedintele Clubului Naţional de Presă. În mod firesc, într-un sistem dominat de stânga social-democrată, cel instituit în această poziţie a fost, în general, un individ dispus să acţioneze în conformitate cu programul ideologic al acestui regim.

Având în vedere aceste fapte, e inutil să precizăm că – nu de puţine ori – Ombudsman-ul de Presă, pe lângă exercitarea atribuţiilor sale legitime, a jucat rolul de organ represiv împotriva publicaţiilor şi manifestărilor mediatice de orientare naţionalistă, ori pur şi simplu aparţinând dreptei suedeze. Astfel, cenzura neînduplecată din presă, realizată în numele multiculturalismului iluzoriu, al oportunităţii egale, al non-discriminării active, pe scurt, în numele retoricii socialist-socializante, şi-a găsit expresia formală în Ombudsman-ul de Presă.

Un caz recent edificator în acest sens este decizia Ombudsman-ului Yrsa Stenius de a actiona pe cai legale împotriva unori scriitori de bloguri, priviţi ca periculoşi prin temele abordate şi perspectiva asumată. Din punctul ei de vedere, cetăţenilor nu ar trebui să li se permită să scrie ce vor şi cum vor, fapt regăsit pe Internet, manifestare mediatică ieşită de sub vigilenţa controlului său. Marii “vinovaţi”, bloggeri care au abordat sau nu tema spinoasă a imigraţiei în masă, au mers prea departe în exercitarea dreptului la libera exprimare, în opinia Yrsei Stenius care se teme că această “modă” ar putea răbufni şi în mass-media convenţională.

Cetăţenii suedezi se văd astfel puşi în ridicola situaţie de a li se recunoaşte formal libertatea de exprimare, libertate care este rapid îngrădită atunci când depăşeşte limitele născocite de intelighenţia stângistă. Nimeni nu a găsit de cuviinţă, in Suedia, să se întrebe care sunt limitele practicii jurnalistice, etic vorbind, atunci când trusturile de presă preferă să ascundă cititorilor faţa nevăzută şi dăunătoare a imigraţiei masive. Nimeni nu a acuzat cel mai mare cotidian al regatului suedez, Aftonbladet, de abuz al libertăţii de exprimare atunci când i-a permis comunistului Robert Aschberg să scrie articole în paginile sale. Singurii care sunt şi pot fi acuzaţi pe astfel de temeiuri sunt, bineînţeles, câţiva bloggeri care îsi permit să pună la îndoiala fundamentele establishment-ului stângist şi a manevrelor sale social-demografice.

De fiecare dată când extremiştii de stânga ai Antifascistisk Action (AFA) au întreprins actiuni cu caracter violent sau propagandă mediatică virulentă spre atragerea de noi adepţi, statul suedez şi Ombudsman-ul de Presă au privit cu benevolenta indiferenţă aceste manifestări. În schimb, a fost destul ca o mână de indivizi disparaţi să abordeze o temă tabu, pe paginile lor private de pe un Internet pe care îl considerau spaţiul libertăţii intangibile de exprimare, pentru ca întreg mecanismul de nivelare socială şi intervenţie brutală să se pună în mişcare cu scopul de a-i aduce la tăcere.

Aceasta situaţie frizează absurdul prin dezechilibrul şi nedreptatea evidentă făcută la adresa unei părţi a spectrului politic. Într-o ţară unde stânga îşi permite cele mai elaborate proiecte mediatice şi sociale, fără teama vreunei cenzuri, dreapta este constrânsă la cea mai strictă formă de auto-cenzură, pentru a nu îşi atrage oprobriul legal al instituţiilor guvernamentale şi non-guvernamentale. În logica pervertită a unui astfel de sistem, orice emanaţie a paradigmei de stânga este absolut bun, iar orice se înrudeşte sau pare a veni din dreapta e iremediabil malign.

E uşor de constatat cum socialismul mai mult sau mai puţin mascat al regatului nordic dezvăluie fără jenă eterna-i teză conform căreia există libertate absolută de exprimare, însă acest “absolut” se reduce la a avea dreptul şi libertatea a fi de acord cu epistema propusă de el. Avându-l în minte pe fanaticul revoluţionar al Terorii Iacobine, Saint-Just, care afirma că “Pas de liberté pour les ennemis de la liberté” (”Nici o libertate pentru inamicii libertăţii”), stânga îl parafrazează ideologic, dar mai ales metodologic, ajungând să declame “Nici o libertate pentru duşmanii stângii”, orice alta părere fiind greşită şi dăunătoare. Fără dubiu, fără drept de recurs. Caz clasat!