(Neo)bolsevismul Converse

Il stiti deja prea bine. E omniprezent. O privire atenta in jur va fi edificatoare in cazul oricarui oras universitar ce misuna de aceasta varianta cu upgrade a caraghioasei generatii ‘68. Tineri pretins idealisti, purtatori ai ochelarilor cu rame groase, incaltati cu vesnicii bascheti Converse, imbracati cu pantaloni raiati, sacouri vintage sau camasi feldgrau ale armatei federale germane, la care se adauga o nelipsita keffiyeh spanzurand distonant in jurul gatului, ei pot fi usor identificati dupa discursul gaunos, mustind a liturghie marxista, pe care il profereaza cu cea mai mare nonsalanta.

Ei sunt acei neo-hippies mereu gata sa sara in apararea balenelor, preocupati de excluziunea sociala, de minoritati (mai mult sau mai putin existente), fascinati de figura lui Che Guevarra, idolatri pana la fetisism fata de orice idee ce frizeaza “avangarda”, mereu militand pentru frangerea structurilor traditionale si partizani absolutist-fanatici ai notiunii de “toleranta”. Exact! Aceiasi bolsevici, cu spoiala unei culturi de fatada. Utopisti post-burghezi, inarmati cu retorica unei ideologii defuncte de drept, insa resuscitata de fapt.

Orice polemica, orice disputa cu acesti Marcuse de debara ai generatiei Converse se finalizeaza in acelasi mod in care se termina si cu strabunii lor spirituali din ‘17 sau din ‘68: prin achiesarea la pretentiile lor doctrinare sau prin zgomotoasa denuntare a adversarului ca fiind “reactionar”, “imperialist”, “in slujba marelui capital”. Acest fapt nu face decat sa sublinieze un lucru binecunoscut de toti cei care au avut fericita (sau nefericita) idee de a se lua la tranta cu stangistii post-moderni: argumentarea punctuala nu e punctul lor forte, fie datorita incapacitatii, fie datorita lipsei de onestitate intelectuala.

In ciuda acuzei permanente de “prejudecata” pe care o aplica fara discernamant adversarilor, ei sunt singurii care pornesc in demersul discursiv cu convingerea absoluta a validitatii ideii de “egalitate”, “toleranta”, “lupta de clasa”. Iar atunci cand infrangerea pe plan ideatic se iveste la orizonturile lor rosii, cea mai facila scapare le e mereu la indemana: marginalizarea adversarului si improscarea sa instantanee cu noroi corect politic prin lipirea de etichete fara echivoc: “fascist”, “primitiv”, “extremist”, “radical”.

Devotiunea aproape mistica pe care generatia Converse o manifesta fata de fetisul “tolerantei” este, dupa cum ne-am obisnuit, supusa dublului standard. In viziunea lor toleranta e o valoare absoluta, dar numai atunci cand se aplica lor sau categoriilor “marginal-exploatate” de blestematii de cripto-fascisto-capitalisti. La mitul tolerantei nechibzuite se adauga lupta frenetica pentru incluziune sociala (i.e. impotriva excluziunii sociale) a minoritatilor defavorizate. E destul de ironic sa observam acest fapt, avand in vedere ca ei savarsesc un act excluziune radicala (si o punere la zid) a tuturor celor care indraznesc sa puna la indoiala fundamentele acestei mistici secularizate a marxismului monden.

Oricat de pasnic si nevinovat ar parea acest socialism “idealist” al noii generatii de stangisti el detine acelasi nucleu dur, represiv si neinduplecat fata de orice si oricine ar putea sa ii stavileasca elanurile a la tsunami. Totusi, aceasta ideologie adusa up-to-date prin folosirea unei imagistici ce capteaza cu usurinta tineretul depersonalizat al contemporaneitatii noastre este iterata intr-o noua forma, o forma usoara, insesizabila ce se insinueaza tiptil oriunde se gasesc laolalta mai mult de trei capete seci cu dorite veleitati de “genialitate”. Caci, sa fim seriosi, pentru hoardele de “artisti” de avangarda, pentru struto-camilele ideatice ale luptei feministo-ecologice, pentru acei pierde-vara incapabili de actiune nu exista alta cale decat visul unei lumi fara frontiere, fara ierarhie, fara religie, fara lupta … o lume “fara”.

Presupusi militanti pentru diversitate, Converse-bolsevicii nostri esueaza in a dori o lume cu adevarat diversa pentru ca actioneaza in cel mai tembel mod cu putinta. In loc sa conserve, sa pastreze si sa sustina diferentele esentiale din cadrul structurilor etnico-sociale traditionale, ei tind sa uniformizeze totul -atat la nivel profund, cat si la nivel formal-, sa aduca intreaga planeta la un numitor comun emasculant, pentru ca apoi sa decreteze o atomizare, o scindare a acestui trup global inform in infinite grupuri si grupulete coagulate in jurul unei mascarade. Acest tip indezirabil de “diversitate” poate fi observat si in cadrul cercurilor acestor noi Piotr Verhovenski (care se recomanda in “Demonii” ca fiind “nici prost, nici deştept, destul de modest înzestrat şi căzut din lună“), cercuri dominate de un mimetism ce frange povara lipsei de personalitate. Ceea ce ii face “diversi in unitate” nu e vreo trasatura fundamentala, originala si inerenta doar lor, ci -eventual- culoarea fularului purtat, tipul de sireturi folosite la Conversi sau preferinta pentru Marcuse fata de Gramsci.

Acesti tineri, niste iacobini blazati, par a afisa un laudabil (la prima vedere) demers cultural impotriva trivializarii societatii si a vulgaritatii manelistice. Din pacate, intentiile -precum si rezultatele- lor dezvaluie o totala lipsa de sens. In numele unei “avangarde” devenite deja desuete, pretind a anihila orice valoare clasica a culturii autohtone. Totul trebuie (post)modernizat, totul trebuie “deschis” si “demistificat”. Este ciudat cum preponentii acestei noi “dezvrajiri”, acestui nou tip de “Entzauberung” a la Weber aplicat magiei culturale nationale reusesc (parafrazandu-l pe Cioran) sa zdrobeasca vechii idoli, doar pentru a se inchina la niste papusele diforme, construite din faramele defunctilor.

Fara a fi promotorii unui demers cultural substantial, acesti eco-marxisti construiesc un curent, un trend bazat pe negatie, o negatie fara trezirea unei afirmatii ulterioare. Opozitia fata de manele, fata de manifestarile kitsch de talcioc, fata de consumerismul cultural al unei societati in declin nu reuseste sa depaseasca stadiul de sila, nu reuseste sa depaseasca o afectare snoaba, neurmata de crearea unei reactii veridice. Caci, la urma urmei, pentru a fi in contra directiei de azi in cultura romana trebuie sa pui in loc un element superior calitativ, o iritare surda nefiind suficienta.

Cateva mazgalituri postmoderne inepte, cateva note distonante si bucati de fier sudate haotic laolalta, succedate de orgasmul pseudo-cultural al unor critici la fel de incapabili in a recunoaste fundamentele esteticului, nu pot combate degenerarea culturala, ci contribuie doar la a demonstra ca si acesti culturnici aflati dincolo de capatul istoriei nu sunt cu mult mai breji decat vajnicii mancatori-de-seminte imprastiati prin piete si stadioane. Sunt tot niste manelisti, dar snobi si intrajutorati de maestra Wikipedia in a-si construi spoiala unei false eruditii.

Pe acesti pseudo-artisti, Helene Parmelin ii categorisea drept “anartistes” (=an-artisti), declamand la adresa lor: “Astazi poti face arta fara sa fii artist. Oricine poate face orice. Pretutindeni. Cu conditia sa fie prevenita presa. Se poate impacheta si expune orice. Un spatiu abstract delimitat printr-o franghie. Sau numai franghia. [...] umbrele, fire de plastic, bucati de fiare, ghilotine sau gauri de ac, butoaie cu apa ori tuburi de scurgere, tot ce poate fi mai bun ca gaselnita sau mai rau decat nimicul. Conteaza prea putin. Se va gasi intotdeauna un critic de <avangarda> care sa se tavaleasca de admiratie in fata acestora, decretand ca intregul univers se cutremura“.

La fel sta problema si cu islamofilia lor. Ei, da: sunt islamofili. Liber-cugetatorii Converse sustin lumea islamica pana in panzele albe si ii acuza de “islamofobie” pe toti cei care ar vrea sa atinga cu cea mai mica floare un reprezentant al acestei societati diferite. Partea ridicola e ca tocmai acesti socialisti ai unei lumi crepusculare sunt, in realitate, cei mai “islamofobi”, cei aflati la polul cel mai departat fata de o lume traditionala, de o paradigma fundamentata pe sacralitate. Islamofilii socialisti sunt un paradox incarnat: cer mereu toleranta pentru o cultura care lor nu le-ar oferi nici cea mai mica farama din aceasta. Oricat de mare ar parea harjoneala intre dreapta clasica si Islam, aceasta este doar aparenta, se oglindeste doar superficial -in interese geopolitice-, iar nu in domeniul principiilor care ar trebui sa ordoneze lumea. Cei care sunt diametral si echidistant opusi atat fata de Islam, cat si fata de dreapta traditionala sunt tocmai acesti marxisti desacraliza(n)ti, depersonaliza(n)ti si egalitaristi. Islamul are nevoie sa fie respectat si lasat in pace, nu patern si multicultural aparat de o sleahta de nevolnici.

“Sapuneala” perpetua pe care tinerii nostri Converse-marxisti doresc a o aplica mereu dreptei, pentru greselile savarsite in istorie este cu atat mai ridicola cu cat ei ascund mereu sub covor si se prefac a uita zecile milioane de crime pe care “democratia populara” si socialista le poarta in carca. Caci, dupa cum scria si Alain de Benoist in a sa “Vue de Droite”, “daca energumenii diverselor varietati de socialism nu se simt angajati de nici una dintre experientele concrete care le-au precedat – si mai ales de cele mai criminale dintre ele -, nu vad de ce dreapta moderna, care respinge categoric orice tentatie totalitara, ar trebui sa-si puna cenusa in cap sau sa se justifice. Incredibilei obraznicii a partizanilor unei doctrine in numele careia au fost deja masacrati mai mult de cincizeci de milioane de oameni si care, pe deasupra, ni se prezinta cu trandafirul in mana si cu mana pe inima ca aparatori ai libertatii, dreapta ar trebui sa-i raspunda cu un ras eliberator si sa-si urmeze drumul“.

Generatia ‘17 s-a prabusit sub presiunea propriei greutati. Generatia ‘68 s-a facut de ras, apoi s-a facut mare si a ajuns sa fie un fel de CEO social-capitalist al Europei. Dar cu generatia Converse ce ne facem? Mai perversi decat bunicii ei din 1917 si mai tembeli decat tatii lor din 1968, Converse-marxistii contemporani au o metodologie imbunatatita, un substrat frumos cosmetizat cu aspectul unor intentii respectabile. Oare va fi si dreapta capabila sa isi re-elaboreze strategia, sa iasa din pietrificare, sa inceapa din nou conflagratia ideologica cu upgradatul adversar? Risca oare si conservatorismul sa devina un Converseatorism ori va reusi sa se reactualizeze, sa se replieze fara a cadea in groapa cu lei a (post)modernismului?

Pe o tema similara, recomandam si: De 40 ani – 1968 si spiritul epocii