O metafizica a Formei si a Ideii

O temă atât de des abordată in sfera culturii, mai precis a filozofiei, dă naştere la prima vedere unei întrebări evidente: se mai poate spune ceva in legatura cu acest subiect? Poate că da, poate că nu. Acest eseu nu incearca sa aducă neapărat ceva nou, ci mai degrabă să structuralizeze şi să redea intreaga concepţie, filtrată prin prisma conştiinţei subiective a autorului.

Aşadar, după cum bine ştim, in general, orice dogmă are două mari părţi componente: Forma şi Ideea, în deplină concordanţă si complementaritate. Prima dintre ele, Forma este expresia Ideii, manifestarea ei în percepţia senzorială, facilitând astfel pătrunderea si asimilarea ei in sferele superioare ale conştiinţei, dar nu numai. Ea este destinată să trezească valorile considerate pozitive de acel sistem dogmatic, să fie o ambasadoare a Spiritului în senzorialul perceptiv. Într-o primă concluzie, putem spune că Forma se adresează “simţurilor”, iar Ideea se adresează Spiritului.

Cel care acceptă o anume paradigma, o face prin intermediul Spiritului, dar pentru a ajunge la acesta trebuie parcursă o „iniţiere” , o trecere prin estetică, prin senzorialul concret, căci nici un set clar de valori nu este tangibil în mod direct si imediat. Se poate afirma astfel cu cea mai mare siguranţă ca nu există Idee fără Formă, la fel cum nu există interior fără un înveliş exterior care să îl protejeze. În cazul Ideii, Forma are rolul de a o proteja de întelegerea greşită şi de interpretările greşite.

În orice domeniu al universului cognitiv se pot găsi cele două noţiuni. În permanenţă ele apar într-o complementaritate deplină, fără a neglija faptul că Forma e necesară, dar inferioară din punct de vedere valoric Ideii. Ideea e nucleul la care se tinde mereu prin exercitarea Formei, e vârful care trebuie atins prin urcarea treptelor esteticii. Practicarea senzorialului este începutul oricărei cunoştiinţe, dar care pentru a deveni Cunoaştere în adevăratul sens al cuvântului, trebuie să se interiorizeze, să ajungă la simbioză cu propriul Spirit, căci Ideea nu este doar ceva acceptat pe cale pur-logică, ci o întreagă sumă epistemica a gândurilor şi simţirilor personale, integrate în străfundurile insondabile ale fiinţei omeneşti.

Ca în orice domeniu, şi în filzozofie cele două concepţii îşi fac simţită prezenţa. Astfel, „sistemul filozofic”, logica constructiei sale, apare ca Formă, prin el ajungându-se la un nivel mai inalt al conştientizării raţionale, la Idee care ia forma unei „integrante spirituale”. „Sistemul” este in realitate o simpla constructie logico-estetica, cu mijloacele accesibile limbajului omenesc, ce are ca scop „starnirea” intuitiva a ceea ce rezida in esenta sa, dincolo de „pilonii” logico-lingvistici ai edificiului filozofic. Aşa se explică faptul că dupa adaptarea unui sistem la propria entitate spirituală el nu mai e necesar, nu mai trebuie meditat la învelişul său evident, ci pur si simplu avem Ideea ca esenţă profund înrădăcinată în propria interioritate, in ipseitatea ultima.

Expunerea directă a esenţei unei dogme este imposibilă si inutilă, întrucât nu are nici un efect asupra conştientului nostru dacă acesta nu a fost pregătit pentru asimilare, nu a trecut prin „iniţierea estetică”, dată de exercitarea Formei. Raportul ce leaga Forma de Idee, poate fi exprimat prin notiunea de „adecvare”; astfel Forma intuieste Ideea, iar Ideea cuprinde Forma. Totusi, la nivel metaformal cele doua se aseamana, fara a fi insa identice ori similare.

Astfel se naşte o nouă întrebare : este posibil ca Ideea să fi fost cuprinsă în stare latentă mereu în nucleul esential al Fiintei? Pare o ipoteza plauzibilă dacă luăm în considerare faptul că atunci când nimerim o Formă ce se potriveşte cu Ideea înrădacinată în mod aprioric în ipseitate, se activează sistemul nostru de receptare, de pătrundere la dubla prezenţă a Ideii : prezenţa primară, latentă (din propria conştiinţă) şi prezenţa secundară, activantă (din dogma intâlnită). Acest fir conceptual se poate considera în descendenţa teoriei platoniciene a Ideilor şi a rememorării lor, expusă – din acest punct de vedere – în “Menon”, dar nu numai.

Totuşi, odată integrată Ideea în conştiinţa umană, ce sens mai are oare Forma? Îşi mai găseşte ea locul în vreun sistem valoric al omului „iluminat”, ori poate fi lepădată cu indiferenţă? Aruncarea ei la coşul de gunoi al necesităţilor metafizice nu s-ar prezenta doar ca o dovada de ingratitudine transcendentă, ci şi ca o eroare regretabilă. Căci, din moment ce Forma, ca parte constituantă a unei „Weltanschauung” a folosit senzorialului mundan pentru a percepe esenţa-i intrinsecă si imanentă, precum revelaţia „sacrului din profan” în viziunea lui Eliade, ea se dovedeşte de neînlocuit şi , mai ales, de neînlăturat. De ce? În momentul în care dogmei îi răpim partea ei manifestată în mod nemijlocit, nu facem altceva decât să o văduvim de calea ei de pătrundere în Universul fizic, iar prin aceasta, Ideea devine un simplu promotor steril al unei iluminări inutile, zdrobindu-i complementaritatea cvasi-divină, respectiv perfecţiunea sa.

Deasemenea, la un alt nivel, problematica se deschide multi-direcţional. Abordând-o meta-estetic, putem constata că majoritatea artelor se adresează îndeosebi unui anume simţ, dar tind(eau) să îl supraclaseze, oglindindu-se în Spirit. Cu toate acestea, se dovedeşte că facilitarea Formei este fără nici un dubiu indispensabilă, în cazul lor, pentru transmiterea Ideii.

Ce putem spune, însă, despre contextul artei bazate pe cuvânt? Având în vedere că aici intervine cazul singular, locul privilegiat al cunoaşterii conferite de agentul semantic şi non-semantic, ea eludează de multe ori Forma, adresându-se direct Spiritului, cuvântul devenind Idee pura, Logos, care – într-un proces paradoxal invers – se poate, eventual, ulterior reproiecta ca Formă în conştiinţa subiectului cunoscător. De aceea e uşor de remarcat importanţa deosebită acordată cuvântului scris/vorbit/consemnat în majoritatea religiilor : iudaism – literele de foc, sacre, ale lui YHVH –, “păgânism” nordic – runele, tainele cele mari ale lui Odin –, politeism egiptean – hieroglifele, caractere sacre, dăruite de Thoth – etc. Bineînţeles, aici notiunea de „cuvânt” nu preia conotaţia comună de unealtă umană a limbajului, de convenţie particularizantă a unei comunităti, convenţie ce facilitează transferul de informaţii de la om la om (aceasta fiind, în fapt, doar o Formă), ci înţelesul antic, de „Logos” divin, de comunicare universală între Microcosm si Macrocosm, între Atman si Brahman, de la divin la Sinele cuprins în om şi viceversa, aici cuvântul devine o spirala ascendentă ce leagă Absolutul de umanitate.

La nivel religios, chestiunea se poate pune în termenii dogmei exoterice (asimilabilă Formei) şi a dogmei esoterice (asimilabilă Ideii). Cea dintâi devine un vehicul, un purtător şi facilitator al pătrunderii în sfera esoterismului, a Sophiei Perennis, Ideea originară şi primordială ce permează fiecare sistem şi construct religios. Deşi la nivel exoteric, între diversele iterări şi oglindiri ale Principiului Unic în fenomenal par a exista diferenţe ori chiar contradicţii, la nivelul esoterismului, religiile încetează a fi religii, în favoarea Religiei. Ca în orice domeniu al cunoaşterii, în cel religios, legătura dintre Forma şi Idee, respectiv între exoterism şi esoterism, este una strânsă, de complementaritate, însă Legea externă nu se va confunda niciodata cu Principiul interior, unic şi imuabil, ce transcende atât particularizarea formală, cât şi rigiditatea aparentă a constructului religios regulativ.

Aşadar, în concluzie se pune o ultimă întrebare : este Forma necesară? Răspunsul nu poate fi decât unul pozitiv. Ideea este nucleul la care trebuie ajuns, singura care merită asimilată , dar fară facilitarea estetică a Formei ea devine intangibilă, de neînţeles şi lipsită de orice substrat care ar putea-o transforma într-o valoare propriu-zisă, totală si absolută.