Aşa grăit-a …

-O parabolă a răzvrătirii-

lui Zarathustra

Ajuns pe culmea unui munte, Răzvrătitul începu a povesti molcom întregii lumi adunate la poalele sale, ceea ce el considera ca fiind gnoza sa divină, iluminarea însăşi, transpusă în metaforă :

“La începuturi, atunci când lumea-ntreagă era Unul, iar duala luptă fratricidă a contrariilor nu îsi făcuse maliţioasa apariţie decât sporadic şi fără vreo şansă de reuşită, pe câmpul existenţei divine fiinţa un lan de grâu, auriu, perfect, ca însuşi universul. Fiecare spic îsi trăgea seva dătătoare de viaţă din Pământul-Mamă, iar energia o primea generos din ceruri de la Soarele-Tată, care îl mângâia necontenit cu razele sale luminoase.

Totul era o armonie sacră, un ciclu neîntrerupt al existenţei, în care firele aurii erau conştiente si profund mulţumite cu soarta lor de a vieţui si a muri neîncetat pentru a da naştere altor vieţi, mai puternice, mai mândre, mai înţelepte. Cunoscându-si limitele, tindeau să se desăvârşească-n viaţă, în efemerul clipei, fără a se admonesta pentru greşelile săvârşite în încercarea lor de a atinge perfecţiunea divină, ce rezida în însăşi fiinţa lor, ca o comoară de preţ, ferecată-ntr-un cufăr.

Eternitatea, infinitul percepţiei le-a fost scuturat într-o bună zi … un negustor rău-voitor, profund măcinat de fierea greutăţilor lumeşti, a aruncat o mică sămânţă în marele lan de aur. În solul fertil, sămânţa a prins rod, iar spicele de grâu nu au izgonit-o, căci nu vedeau nici un rău în a primi un biet transfug în lumea lor perfectă. Aşa, zi de zi, generaţie de generaţie, din mica sămânţă au răsărit trei hâde buruieni, trei buruieni din aceeasi rădăcină. Mirate, spicele de grâu au început să asculte ce aveau buruienile de zis, în momentul când acestea au dobândit taina glasului. Înveşmântate-n negru, invidioase pe frumuseţea şi perfecţiunea firelor, au început să urle înfiorător, să strige cu voce puternică, instigând spicele la lucruri noi, nemaiauzite :

<Viaţa voastră cea adevărată începe după Seceriş. Până atunci, lepădaţi-vă de straiele aurii, de mândria voastră, de deşertăciunea clipei voastre inutile!>

Contrariate, spicele au întors cununa lor bogată în altă direcţie, pentru a nu mai auzi tânguirile buruienilor guralive. Însă, nici gând ca acestea să le permită să nu asculte predicile lor obscure. Fugind după ele, au început sa strige lucruri chiar mai ciudate, mai pline de venin şi ură neputincioasă :

<Voi existaţi doar pentru gloria Secerătorului. Renunţaţi la căutărea voastră, la desăvârşirea totală, întru voi – şi pentru voi – căci tot ceea ce săvârşiti fără a avea în gând măreţia Sa, e păcat, iar pedeapsa-I pentru păcat e chinul veşnic!>

La aceste lucruri înfiorătoare, în inocenţa lor, spicele de grâu au plecat urechea, dorind să afle mai multe despre Seceriş şi lumea veşnicei bucurii, promisă de buruieni. Au asculta, au ascultat, au ascultat, până ce încet, încet au început sa ia ca adevăr toate răutăţile pe care înveşmântatele-n negru începura să le arunce în aer, lepădând în cele din urmă cununa şi căutarea căii spre divinitatea interioară pe care strămoşii lor le preţuiră ca fiind valoarea supremă a vieţii. Atunci, buruienile, considerară că e timpul pentru o nouă lecţie, ultima, cea mai plină de fiere şi noroi :

<Lumea-ntreagă nu e Una, cum ati fost învăţaţi să credeţi. Cele doua părţi ale ei nu sunt fraţii buni ai aceluiaşi tată, cum greşit crezutaţi, ci din contră – duşmani de moarte … la fel sunteţi si voi, rupţi în două, iar ceea ce e bun în voi, apare dupa Seceriş, când vă lepădaţi pe veci de mizeria trupului mârşav!>

Mulţumite de izbândă, buruienile au contemplat cum fiecare spic începuse să îşi arunce mândra cunună, să îşi piardă culoarea, să-şi refuze seva de la pământul dătător de viaţă si energia de la soarele dătător de lumină. Spicele au început să pălească, să se veştejească, nemaisperând altceva decât ziua secerişului…

Iar aceasta, lume moartă, este lecţia pe care am decis să ţi-o împărtăşesc în lumina sfârşitului ce planează ca un spectru malvolent asupra ta, lecţia Aducătorului de Lumină, cel veşnic strălucitor şi iubitor al întregului neam omenesc, aceasta-i este gnoza răzvrătirii”

Cu văpăi în ochi, dar cu un surâs plin de dispreţ pe buze, Răzvrătitul a încheiat, lăsând lumea sa simtă, să cugete asupra gnozei sale perene, dar mai ales asupra buruienilor, buruienilor ce zac mereu, oriunde, învrăjbind spicele de grâu de pretutindeni, predicând moartea şi ura de sine … buruienile de negustor.