Wicca - un fiasco postmodern

Dedicat lui Reptilianus, colaborator al degeabatologiei.

Odata cu terminarea celui de-al Doilea Razboi Mondial, emisfera vestica si Europa indeosebi a fost cuprinsa de frenezia iconoclasta a progresului, a frangerii oricarei valori ce i-ar putea aduce aminte de trecut, acel trecut de care a inceput sa se simta rusinata sub impulsul noii axiologii oficiale. Febra innoirii radicale, aducand aminte de iacobinismul Revolutiei Franceze, nu s-a facut resimtita doar in politica, programe sociale ori medii academice, ci ea a atins fiecare punct esential al vietii individului si comunitatii, de la economie, la educatie, comert, etica si pana la religie. Nimic nu a ramas nemiscat, nealterat pe soclurile unde odinioara tronau mandre idealurile din care a fost faurit spiritul european.

Pe fondul acestei crize generalizate in viata cultural-sociala a Europei, ideologia progresista a stangii si-a gasit numerosi adepti. E superflua rememorarea climaxului evenimentelor din ‘68. Esuand in a impune o hegemonia decisiva in viata politica, aceasta linie de gandire s-a axat in noi directii, fie ele cultural-artistice, filosofice sau chiar religioase. Astfel, nu ar trebui sa fim mirati de caracterul “inovativ” si pronuntat progresist al unor orientari cvasi-religioase prezente in contextul New Age.

Un caz de acest tip este constituit de catre extrem de populara (in Occident, dar nu numai) “religie” Wicca. Autointitulata drept “paganism” sau “neopaganism”, Wicca aparent supune crestinismul unei critici venite de pe pozitii teologice “pagane” sau “pre-crestine”. Totusi, aceasta situare este asumata dintr-o nevoie de legitimitate si legitimizare. In sine, ideile Wicca nu au prea multe in comun cu critica pe care anticii o faceau crestinismului, de pilda cea a lui Celsus, Porfir sau chiar a imparatului Iulian, numit si Apostatul. Nici gand, avand in vedere ca Wicca este o creatie tipica a modernitatii care tradeaza si este vatamatoare atat politeismului antic (sa ii spunem “adevaratul paganism”), cat si celorlalte forme religioase pe care le ataca frontal (in special religiile monoteiste de filiera avraamica).

Din punct de vedere al istoriei religiilor nu se poate vorbi de existenta unei religii numita “paganism”, acesta fiind – in principal - un termen peiorativ folosit de catre teologii crestini pentru a combate pe aderentii dogmelor politeiste. Aceste doctrine, prezente in spatiul euro-asiatic, dar si nord-african, inglobeaza o serie de religii cu teologii si filozofii extrem de diferite, uneori opuse si chiar contrarii, un conglomerat eterogen si neunitar de orientari. De aceea, initiativele moderne si postmoderne de reconstructie a unui “paganism” antic sunt condamnate din start la esec, iar daca nu esec, la un ridicol filosofic si metafizic. In numele unei unitati iluzorii a acestor dogme, Wicca a inglobat in mod aproape aleatoriu Zei si Zeite din panteonuri radical diferite structural si functional, idei filozofice superficial intelese, ritualuri transpuse la modul ridicol, devenind un ecletism ce esueaza in a ajunge la sincretism.

O alianta deloc surprinzatoare apare pe fondul miscarilor sociale din Occident intre aceasta pseudo-religie si nenumarate organizatii feministe, ecologiste ori anarhiste. Caracterul sau eterogen determina ca Wicca sa fie extrem de pretabila la interpretari de diferite feluri si orientari ale esichierului politic. Totodata, fenomen tipic atomizarii postmoderne, Wicca isi autoimpune o legitimitate nu doar universala, ci de-a dreptul universalista. In diversitatea ei ireductibila la un substrat dogmatic unic, Wicca neaga, in fapt, puritatea vechiilor religii politeiste in care credinta era strict legata de comuniunea bioculturala (din punct de vedere al interpretarii lui Gehlen si, ulterior, a lui Alain de Benoist) a adeptilor. Caci, pentru antici, Zeii apartineau unei comunitatii restranse, unui popor unic, iar doar membrii coborati din acelasi stramos comun, purtatori ai aceluiasi sange (ori adoptati solemn in clanul familial) aveau dreptul si putinta de a invoca respectiva divinitate.

Totodata, pseudo-religiei Wicca i se poate aduce reprosul matriarhalizarii fortate a credintelor, prin initiativa feminismului dominant in acest cult. Astfel, critica neo-marxista asupra societatii traditionale isi gaseste un corespondent destul de evident in fanatismul wiccan fata de Zeita-Mama si inveterarea impotriva oricarei forme spirituale patriarhale. In esenta, acest atasament fata de elementul teluric-feminin tradeaza modernitatea profunda a corpusului Wicca. Din punct de vedere al scolii Traditionaliste (a se vedea Guenon, Schuon, Evola, Burckhardt, Coomaraswamy s.a.), orientarea unor grupari religioase in aceasta directie denota caracterul lor anti-traditional, avand in vedere ca orice intrupare formala a Traditiei primordiale este, in esenta ei, de factura patriarhala.

Fata de vechiile credinte politeiste ale Europei si Orientului Apropiat, religii razboinice si neinduratoare fata de orice forma a slabiciunii, Wicca scoate in evidenta - din nou- o opozitie elementara, prin insasi regula ei de baza, crezul Wicca, denumit Wiccan Rede. Acesta exprima ideea conforma careia “An’ it harm none, do what thou wilt.” Nimic mai absurd din punctul de vedere al veritabilului “paganism” antic, avand in vedere spiritul razboinic si dragostea fata de conflagratie ce i-a caracterizat pe antici. In principal, in cadrul vechilor religii politeiste, lupta, respectiv razboiul, constituia una dintre principalele modalitati de initiere esoterica. Moartea unui barbat trebuia sa se petreaca, indiscutabil, fie in Templu, fie pe campul de batalie, orice alta posibilitate fiind exclusa de idealul demnitatii si onoarei. In cadrul Wicca nimic de acest gen nu poate fi regasit. Eventual o teama si o lasitate frenetica in fata oricarui sens al luptei.

Mai apoi, teologic vorbind din punct de vedere al credintelor antice, Wicca pacatuieste fata de ele, uzurpandu-le Zeii, dar punandu-i la treburi inadecvate. In antichitate, aparentul politeism ajungea in cele din urma sa se topeasca intr-un monism transcendent, dincolo de fenomenalul existentei iluzorii, fie ca vorbim de hermetismul elenistic, de mithraism, de hinduism sau de zoroastrism. In Wicca nimic similar nu are loc, ci tocmai din contra. Astfel, se observa o adorare tampa naturii imanente ca simpla natura, in detrimentul oricarui fundament transcendental, cosmic sau spiritual superior. Aici, in acest marxism pseudo-religios, materialitatea e fetisizata, spiritualizata fortat, iar nu spiritul este materializat, dupa cum se intampla in mod firesc in religiile antice.

Privind in perspectiva asemenea incercari New Age de revitalizare a unor vechi religii politeiste, reconstructii deviante si malitios (ori ignorant) iterate eronat, putem spune ca ele sunt vatamatoare pe plan metafizic atat credintelor antice pe care le deformeaza si le pervertesc, dar de la care incearca sa isi castige legitimitatea, cat si credintelor avraamice pe care le combat in mod sofistic cu argumente atribuite unei Traditii legitime (cea a politeismului antic), dar care -in esenta- nu au nici o legatura cu aceasta.