Galceava Occidentului cu lumea

Avertisment! Articol nerecomandat socialistilor, neoconilor, onanistilor euro-atlantici sau oricaror altor persoane care  considera ab initio ca metapolitichiile dreptace sunt eminamente “rele” (?!).

Desi fundamentul de la care acest articol ar fi trebuit sa se revendice era interactionarea buclucasa dintre Occident si restul lumii, in termeni de realpolitik, treptat el a alunecat intr-o cvasi-analiza paradigmatica. Asadar, demersul de fata se doreste a fi -mai mult sau mai putin- o reiterare a problematicii postulate de stiintele sociale postmoderne, o intrebare care adanceste cu atat mai mult criza epistemica a Occidentului, iar nu o solutie pentru o ghicitoare fara raspuns.

Plecand de la premisa ideatica a genealogiei unei structuri sociale, in cazul acesta civilizatia Occidentala, se cuvine sa precizam ca fiecare comunitate isi enunta propriul raison d’etre sub forma unei Legi, fundament implicit a tot ceea ce ulterior comunitatea respectiva va gasi demn de a construi. O astfel de baza constitutiva este, in mod necesar, sacrosancta si dincolo de orice dubiu daca e ca societatea sa se conserve si sa triumfe. Totodata, la randul ei, Legea este supusa acestui mecanism genealogic, necesitand o instanta exterioara si explicita simplului fapt al promulgarii. In genere, pentru ca o lege sa devina Lege, ea nu trebuie elaborata si promulgata in numele celor care chiar au initiat acest demers, ci trebuie sa isi reclame apartenenta, descendenta dintr-un principiu superior si obiectiv.

Avand acestea in vedere si urmarind evolutia paradigmaticii occidentale, se poate afirma ca, in mare, se pot distinge trei “hegemonii” ideatice, rasfrante in trei faze ale acestei civilizatii. Astfel, pentru prima forma de coeziune a gandirii occidentale, pentru civilizatia greaca, princiul hegemonic era “Unul”, principiu transcendent si absolut, principiu spre care intreaga societate era obligata metafizic sa tinda. Mai tarziu, cand hegemonia “Unului” si-a pierdut sustinerea, societatea romana, ridicata pe ruinele fostei paradigme grecesti a postulat hegemonia principiala a conceptului de “Natura”, principiu imanent cu care societatea era obligata moral sa se armonizeze. In cele din urma, odata cu zorii modernismului, insusi principiul “Naturii” s-a surpat, iar in vidul hegemonic lasat in urma, ganditorii occidentali au implantat principiul “Constiintei/Ratiunii”, principiu prezent in insasi esenta fiintei umane, principiu ce trebuia doar cultivat si exteriorizat in plan concret.

Din punct de vedere al acestei framantari epistemice a Occidentului, Legea a suferit -ca baza constitutiva a unei societati- si ea modificari din punct de vedere al genealogiei. Astfel, de-a lungul timpului s-a considerat ca Legea are un fundament, un punct de articulare rasfrant fie sub forma unei instante transcendente, fie a unei instante naturale, fie avand ca instanta ratiunea. Oricare dintre aceste instante si-a asumat, in general, doua pretentii imutabile: cea de universalitate si cea de necesitate. In momentul cand una dintre aceste pretentii a atins un punct de failibilitate, intreaga paradigma si putere a Legii a succombat.

Trecand de acest scurt istoric al fundamentarii civilizatiei occidentale, invariabil ajungem in clipa de fata. Cum se explica, oare, din punct de vedere paradigmatic confuzia si zbaterea actuala a Occidentului? Sa fie datorita faptului ca “Ratiunea” a succombat, laolalta cu Occidentul? Da, dar e insuficient si impropriu exprimat. In fapt, ceea ce s-a petrecut nu a fost simplul faliment al paradigmei moderniste, intemeiate pe bazele ratiunii auto-suficiente. Colapsul unei instante de emitere a Legii nu ar fi provocat asemenea vraiste filosofica, ci in mod sigur ar fi dat nastere unei noi paradigme, unui nou mod de intemeiere a autoritatii Legii. Ceea ce s-a petrecut, teoretic si practic, a fost sfaramarea schemei de constituire a paradigmei, pierderea increderii in insasi ideea de paradigma, oricare ar fi aceasta. Nu o paradigma s-a frant, in cazul postmodernitatii, ci chiar Paradigma.

Astfel, Occidentul se trezeste in situatia de a fi incapabil sa construiasca un Weltanschauung dupa schema clasica a constituirii, id est: fundament paradigmatic obiectiv si superior => autoritate paradigmatica => Lege => civilizatie. Indiferent de ce fundament prim va gasi sau va incerca, in van, sa reinvie Occidentul, el este condamnat la a nu mai putea sa dea nastere unei paradigme satisfacatoare dupa standardele anterioare. Pierzand aceasta capacitate, Occidentul este fara nici un dubiu scos din marele joc al pretentiei la universalitate si este inscris pe calea ireversibila a atomizarii, tribalizarii si micro-narativizarii pana la disolutia cvasi-totala.

Totusi, privind situatia in mod realist, nu poate fi vorba de vreun fatalism eschatologic precum cel propovaduit de scoala de la Frankfurt. Pe cand proponentii acesteia credeau in imutabilitatea unui astfel de destin, o serie de ganditori vad tocmai opusul. Pentru Occident, “moartea” paradigmatica poate fi un inceput nou, o virtualitate indefinita si nelimitata de a zamisli un nou tip de civilizatie, de cultura, desprins de toate greselile si gropile in care Vestul a cazut pana acum. Practic si teoretic, Occidentul ar putea deveni o teocratie, o tehnocratie, o plutocratie radicala, o utopie tribalista … posibilitatile sunt practic nelimitate. O idee ce se impune, totusi, este ca Occidentul asa cum il stim nu mai este si nici nu poate fi inviat. Poate fi creat sau nascut …

Totusi, de unde galceava contemporana dintre Occident si restul lumii? Sa fie o reiterare a dogmei lui Schmitt? Nicidecum, eventual o vulgarizare malitioasa a acesteia, in cel mai bun caz. Confruntarea, ciocnirea (hai sa facem hatarul lui Huntington) dintre civilizatii are o problematica relativ simpla: o societate muribunda, decadenta si degenerata care si-a pierdut increderea nu doar in propriile paradigme, ci in insasi capacitatea de a se mula si a urma o paradigma (oricare ar fi aceasta) se vede confruntata cu o serie de alte civilizatii al caror parcurs epistemic se afla in stadiu incipient.

De pilda, in izbirea sa de Islam, Occidentul resimte o paradigma intemeiata pe hegemonia principiala a “Unului”, a instantei transcendente datatoare de Lege. In confruntarea cu acest Orient, Occidentul resimte nostalgia teocratiei, nostalgia originilor, fapt datorita caruia ii este deosebit de greu sa-si gestioneze raportul de alteritate. Atitudinile sale sunt diverse, radicale si nocive atat pentru el, cat si pentru oponent. In confuzia ce il domina, dovada a bolii sale, Occidentul reactioneaza relativ infantil si stupid: fie isi deschide bratele atat de larg incat si le frange, fie le indreapta amenintator, cu pumnul strans spre Orient. Tensiunile interne ale Vestului, cauzate de permeabilitatea sa cvasi-totala, de patrunderea vestitorilor unei paradigme diferite, unei paradigme islamice nu sunt, in sine, cauze ale declinului … ele sunt efecte.

Islamul patrunde acolo unde gaseste un desert, un spatiu gol si nepopulat, iar Occidentul -din punct de vedere paradigmatic si ideatic- este tocmai un astfel de desert. Problema esentiala a Occidentului nu este cu Islamul, ci cu sine insusi. Oricand el ar fi pregatit, dominat de o noua paradigma, de un tip nou de paradigma, Occidentul ar fi capabil sa se scuture de influentele externe fara nici un efort. Problema sa cea mare este ca doreste sa impuna, prin forta ce i-a mai ramas, lipsa sa de orientare si sens intregii lumi. Acest avant, unic in istorie, de impunere a unei non-paradigme este generator de dezastru pe multiple planuri. Incercand sa se re-legitimeze, Occidentul mimeaza si umbla in travestiul unor principii de mult frante in ansamblul sau. Acest travesti functioneaza pe termen scurt, insa dupa un timp nu doar ca se rasfrange asupra celor indocrinati, din exterior, ci loveste cu forta dubla in interiorul sau, avand in vedere ca Islamul este un “dusman” circumstantial, de moment, iar nu unul ontologic. Singurul adversar constant, absolut si omniprezent pentru Occident a fost propria-i slabiciune. Depinde doar de el cum si-o poate infrange.

E de la sine inteles ca Islamul nu are nici o legitimitate din punct de vedere occidental, nici un drept de a-si impune propria paradigma in lebensraum-ul vestic, insa, la randul sau, nici Occidentul nu isi poate aroga vreo farama de legitimitate in a-si impune non-paradigma sau travestiurile necrofere in lebensraum-ul altei civilizatii, dominata eminamente si absolut de catre o paradigma totalizanta. Cei care fac apel la eliberarea Occidentului de influenta islamica ce patrunde tiptil-tiptil, esueaza in a face diferenta dintre boala si simptomele ei. Cedarea paradigmatica in fata Islamului este un simptom, un simptom vizibil al bolii de care sufera Vestul. Tratand simptomul, eliminandu-l cu forta, nu se rezolva nimic, caci boala ramane, desi nu se poate vedea. Solutia rezida in eliminarea bolii … simptomele vor disparea de la sine. O paradigma straina nu se poate insinua acolo unde paradigma autohtona este puternica. Dupa cum spunea si Heidegger, doar un Zeu ne mai poate salva.

Concluzia? Slava Zeilor ca Romania nu e occidentala si nici nu are sanse de a deveni asemenea aberatie.