Cenzura, moralitate si post-modernism

Una din marile greseli ce bantuie spiritul veacului nostru este perspectiva defavorabila prin care este privita institutia cenzurii. Bineinteles, acest fapt isi poate avea originea, in primul rand, intr-o opinie deformata asupra ei. In mod normal, individul actual reactioneaza cvasi-instinctual, respingand ab initio orice initiativa de “cenzura”, fara a sta sa analizeze care ii sunt temeiurile, mijloacele si cauzele. Eroarea de perspectiva asupra “cenzurii” provine mai ales din pervertirea realizata in epoca moderna, sub regimurile totalitare, asupra acestei notiuni. Astfel, cautand sa isi insuseasca legitimitatea unei institutii cu o vechime de cateva milenii, guvernamintele secolului al XIX-lea si al XX-lea, au folosit cenzura pe post de mijloc represiv, coercitiv al libertatii de exprimare si actiune, impotriva oponentilor regimului.

Totusi, e o mare nedreptate sa privim o institutie sociala intr-atat de longeviva si eficienta prin prisma experientei recente din viata publica. In continuare, nu vom expune originea propriu-zisa a acestei notiuni, ce a suferit un lung si anevoios proces de cristalizare in traditia si sistemul dreptului european (dar nu numai), ci vom trece in mod concret la primele ei manifestari, intarite cu putere juridica si teologica.

Astfel, in timpul Republicii, in anul 443 a.Chr. a fost institutionalizata pentru prima oara cenzura. Aceasta reprezenta o magistratura menita sa usureze serviciul celor doi consuli (magistrati cu un statut separat si superior) in realizarea recensamantului, asadar a plasarii cetatenilor in clasele-caste cenzitare ce dominau aparatul organizatoric statal, inscriindu-i in triburi si centurii. In numar de doi si alesi din cinci in cinci ani, cenzorii mai aveau importanta functie de a verifica daca cetatenii (trebuie sa mentionam ca prin “cetatean” nu se intelege, in aceasta perioada, orice locuitor al Urbei, ci doar capul de familie, “pater familias”, care era raspunzator juridic pentru toti cei aflati sub puterea sa) respectau traditiile privitoare la bunele moravuri. In cazul constatarii neindeplinirii acestora ei puteau lua masuri si actiona in consecinta cu dreptul sacralizant.

Dintre functiile cenzorilor, aceasta din urma merita retinuta pentru implicatiile avute pe plan social in toata perioada Republicii. Hotararea lor avea o valoare suverana, neputand fi contracarata nici macar de veto-ul tribunului plebeu, care –in genere- se putea opune oricarei decizii luate de un magistrat roman, indiferent de gradul sau. Aceasta “cenzura”, din punct de vedere axiologic, s-a impus ca o necesitate intr-o societate care suferea un influx imens de populatie extra-urbana, neobisnuita cu moralitatea stricta si rigida ce domina pana atunci viata sociala a gintilor. Chiar dupa ce institutia ca atare si-a pierdut din importanta, in timpul Principatului lui Augustus, functiile sale au fost cu atat mai mult intarite si transferate partial unor functionari imperiali, insarcinati sa se ocupe cu “cenzurarea” morala a cetatenilor. Mai apoi, odata cu disparitia cenzurii ca magistratura, in timpul Dominatului lui Diocletian, functia de cenzor moral suprem revine Imparatului, autointitulat dupa moda orientala Dominus et Deus.

Astfel, se poate observa, in mod cert, ca institutia cenzurii a fost o masura benefica si salutara in societatea romana, o masura ce a fost capabila daca nu sa opreasca, cel putin sa incetineasca procesul de disolutie a valorilor traditionale, mos maiorum. Totusi, ne putem intreba, ce relevanta are pentru societatea actuala o asemenea notiune, avand in vedere mai ales reactia automata de respingere, starnita de simpla ei evocare. Paradoxal, tocmai in postmodernitatea noastra, saracita spiritual, dar si moral, este necesara o “cenzura” puternica in acest sens. Intotdeauna, boala unei comunitati se vindeca nu prin complacerea in mediul septic, ci prin masuri de eradicare a acestuia.

E firesc, o astfel de initiativa, fie si doar in stadiul de demers filosofic, nu va starni altceva decat respingere, poate chiar ironie. Postmodernitatea a facut greseala de a interpreta in moduri gresite multe din exegezele legate de moralitate. A se lua, de pilda Nietzsche. Preluat in mod absurd de catre fel de fel de libertini si existentialisti visatori, i s-a acordat marele premiu de “imoralistul filosofic nr. 1”. Nimic mai amuzant, avand in vedere ca Nietzsche dorea frangerea moralitatii epocii sale tocmai fiindca aceasta era decadenta, degenerata si “imorala” in sine. E foarte usor a prelua tinichele lingvistice scoase din context precum “morala sclavilor”, “reevaluarea tuturor valorilor”, “zdrobirea idolilor”, “dincolo de Bine si de Rau”, fara a cauta care era sensul dorit de autor. E inutil sa subliniem modul in care Nietzsche era un adorator obsesiv, aproape fanatic al moralitatii romane, de tip “virtus”, morala pe care el o considera puternica, barbateasca si demna de un supra-om, pe care o punea in opozitie cu moralitatea contemporana lui, a micii burghezii revolutionare, anti-traditionala in esenta ei. Pentru urmasii sai, a fost foarte simplu sa selecteze doar ceea ce li se parea acceptabil, iar in numele uzurpat al lui Nietzsche sa manuiasca eronat “ciocanul” pus la dispozitie, strivind totul, fara discernamant. Si astfel, ne-am trezit in plina epoca “imorala”, “amorala” … post-morala.

Unde era nevoie de cenzura si aceasta a lipsit cu desavarsire? Exact in clipa cand numele acestei institutii a fost pervertit, pana esenta ei a devenit de nerecunoscut: in prima jumatate a secolului al XX-lea. Un existentialism de prost gust (iar aici il am in vedere pe Sartre) s-a revarsat in Occident, raspandind falsa si amuzanta idee a “libertatii de esenta”, ca si cum trairea interioara a unui om este un joc colorat de Lego, ale carui piese el le poate rearanja dupa bunul plac si capriciu. Aceasta linie de gandire s-a extins si asupra unor alte curente, precum feminismul (iar aici o am in vizor pe Simone de Beauvoir), ce au accentuat si mai mult disolutia axiologica a Occidentului.

Pe moment, efectele acestor paradigme nu s-au resimtit frapant. Dar, acum, dupa jumatate de secol, intr-o iluzorie post-istorie (care, in sin, nu e o existenta atemporala, ci o existenta cronofaga), le simtim precum un ciocan in piept. Cel mai vizibil efect este, probabil, disolutia entitatii familiale, redusa la simplul consimtamant legal, fara nici o implicatie autentica de ordin moral sau sacru. Un cui imens in sicriul institutiei familiale a fost batut, fara indoiala, de feminismul anti-sexist al lui Beauvoir. Determinand femeia sa se prevaleze de asa-zisele “indatoriri stereotipe”, mai precis cele conjugale si familiale, ruptura s-a accentuat in cadrul unei structuri ce a incetat sa mai detina elemente complementare. Prin mimetism, femeia a actionat la preluarea rolului masculin in societate, fapt daunator atat pentru ea, cat si pentru barbat. Acesta, la randul sau, a cazut in cealalta extrema, prevalandu-se de rolurile sale esentiale, despre care a fost indoctrinat ca sunt tot niste “stereotipii”.

Este “cenzura” necesara acum? Daca da, este ea legitima? Unde poate interveni aceasta? Astept raspunsuri.