Zalmoxis, dacii si religia in izvoarele antice (I)

Ideea de a redacta aceasta scurta trecere in revista mi-a venit zilele trecute, in urma unei scurte discutii cu blogarii mei preferati (i.e. Ioana si Machiavellian). O atitudine perfect normala din partea lor, atunci cand am inceput sa sustin diverse chestiuni despre civilizatia dacica si elementele religioase cuprinse in aceasta, mi-au cerut sa precizez sursele. Este salutara aceasta somatie, avand in vedere nenumaratele aberatii actuale, exagerarile oripilante ale multor “dacomaniaci”, care in loc sa ajute imaginii acestui popor, in fapt, ii creeaza grave prejudicii.

Asadar, aceasta se doreste a fi prima parte a unei ilustrari a surselor antice (atat grecesti, cat si romane), ilustrare ce va fi exemplificativa, iar nu exhaustiva. Prin toate citatele prezentate, nu voi incerca sustinerea unui punct anume de vedere, fiecare este liber sa deduca cele afirmate in limitele propriei intelegeri. Totusi, ceea ce voi face, va fi -in unele cazuri- explicarea unor concepte si idei, specifice operei respective, cu care eventualul cititor ar putea sa nu fie familiar, ori sa nu fi fost, pur si simplu, interesat de lingvistica, istoria religiilor misterice etc. Una dintre sursele principale, de sinteza, este cartea lui Zoe Petre, “Practica nemuririi”, la care se adauga sursele de baza, antice, precum si nenumarate carti actuale ce reiau in lumea academica dezbaterea dacologica. Pe acestea din urma le voi mentiona concret atunci cand va fi cazul.

Asadar, lasandu-l pe Herodot la o parte (toti stim faimosu-i citat trunchiat), putem trece la Geografia lui Strabon, care in continuarea lui Poseidonios, conchide referitor la traci: “o traditie comuna, careia ii dau crezare si autorii din vechime, si cei mai recenti, spune ca, dintre nomazi, cei care locuiesc la cea mai mare departare de restul oamenilor se hranesc cu lapte, sunt abioi -asceti, abstinenti- si foarte drepti, dikaiotatoi“. Ce trebuie subliniat in acest caz, este ca prin “nomazi”, Strabon intelege (in descendenta lui Poseidonios) nu pe nomazii sciti, ci pe moesi, numiti de Poseidonios Musoi, si pe care ii localizeaza pe cursul Dunarii de jos si la nord de muntii Balcani.

Un alt scriitor de seama al antichitatii, Clemens din Alexandria, mentioneaza in Stromata despre sacrificiile -kat’etos- regulat practicate de geti “un neam barbar care nu e nedeprins cu filozofia”. Din punctul sau de vedere, “victimele” oferite de catre geti lui Zalmoxis, “celebrul pitahgoreu” (ton Pythagorou gnorimon), sunt familiari cu doctrinele filozofice, iar prin sacrificiul propriu obtin eudaimonia. Sa ii dam cuvantul, asadar: “Getii, un neam barbar, dar nu lipsit de familiaritate cu filozofia, aleg in fiecare an un sol (presbeutes), catre Eroul Zalmoxis. Zalmoxis a fost unul dintre vestitii ucenici ai lui Pitagora. Este ucis ca victima sacrificiala (aposphattetai), cel judecat a fi cel mai de vaza (dokimotatos), dintre cei ce se indeletnicesc cu filozofia, iar cei care nu sunt alesi se considera a fi profund injositi, ca unii ce sunt privati de acces la o conditie fericita (eudaimonos)”.

In continuare, nu se poate sa trecem peste dialogul Charmides, al lui Platon, in care Socrate ii istoriseste lui Charmides cum a ajuns in posesia leacului cvasi-mistic al tratarii durerilor: “Astfel, Charmides, am spus, este natura farmecului, care l-am invatat cand am servit in armata de la unul din doctorii zeului trac Zamolxis, despre care se vorbeste ca ar practica rituri intru nemurire (apathanatizousi). Acest trac mi-a spus ca, in notiunile lor, pe care tocmai le-am mentionat, doctorii greci au destula dreptate, pana la un punct; dar Zamolxis, adauga el, regele nostru (basileus) , care este deasemenea zeu (theos), spune mai mult “asa cum nu trebuie sa incerci sa vindeci ochii fara cap, sau capul fara corp, deasemenea nu trebuie sa incerci sa vindeci corpul fara suflet; si acesta”, spuse el, “este motivul pentru care vindecarea multor boli nu este cunoscuta medicilor din Hellas, pentru ca ei ignora intregul (to holon agnoien), care trebuie studiat deasemenea; pentru ca partea nu poate fi sanatoasa fara ca intregul sa fie sanatos.” Pentru ca tot binele si raul, fie in corp sau in natura umana, isi au originea, cum a declarat el, in suflet, si de acolo se revarsa, ca si de la cap la ochi. Si de aceea pentru ca corpul si capul sa fie sanatoase trebuie sa incepi prin vindecarea sufletului; acesta este primul lucru. Si leacul, dragul meu tanar, trebuie sa fie efectul folosirii unui anumit farmec, si aceste farmece sunt rostiri frumoase (logous tous kalous); si ele nasc in suflet cumpanirea (sophrosune), care ivindu-se si dainuind in noi, deschide calea insanatosirii capului ca si a intregului trup. Si el m-a invatat leacul si farmecul si totodata a adaugat o instructiune speciala: “Sa nu lasi pe nimeni,” spuse el, “sa te convinga sa vindeci capul, inainte sa te fi lasat sa ii vindeci sufletul prin farmec. Pentru aceasta,” spuse el, “se face o mare eroare in zilele noastre in tratarea corpului uman, prin care doctorii separa sufletul de corp.” Si subliniaza in continuare, facandu-ma totodata sa jur ce imi spune, “Sa nu lasi pe nimeni, oricat de bogat, nobil, sau corect, sa te convinga sa ii dai leacul, fara farmec”. Asa ca ma voi supune, caci i-am jurat si sunt obligat sa-mi respect juramantul. Il voi respecta, am spus, asa ca, daca vrei, urmand intocmai sfaturile Strainului, sa-mi dai sufletul tau pentru a-l supune descantecelor Tracului …”.

In apararea sa in fata tribunalului ce il acuza de vrajitorie, Apuleius din Madara, autorul “Magarului de aur“, invoca urmatorul argument: “Intr-un alt dialog, acelasi Platon, scriind despre Zalmoxis, trac de neam si maestru al aceluiasi mestesug (magic), ne-a transmis ca descantecele sunt rostiri frumoase. Daca e asa, de ce sa nu imi fie ingaduit sa cunosc incantatiile de bine (bona verba) ale lui Zalmoxis sau sacerdotiul lui Zoroastru?”.

Iamblichos, cunoscut filozof neoplatonic al antichitatii, mentioneaza in “Viata pitagoreica” : “Zalmoxis i-a indemnat pe concetateni sa fie viteji, convingandu-i ca sufletul este nemuritor. Chiar si acum, toti galatii, tralii si multi dintre barbari ii conving pe fiii lor ca sufletul celor morti nu poate sa piara, ci supravietuieste, si deci nu trebuie sa se teama de moarte, ci sa fie curajosi in fata primejdiilor. Fiindca i-a educat in acest fel pe geti si le-a dat legi scrise (!), Zalmoxis este socotit de catre ei cel mai mare zeu.” Tot referitor la caracterul de legiuitor al lui Zalmoxis, trebuie mentionata “Biblioteca istorica” a lui Diodor din Sicilia care noteaza: “Se povesteste ca, la arieni, Zathraustes a raspandit credinta conform careia Agathos Daimon i-ar fi dictat legile, la getii numiti apathanatizousi Zalmoxis a numit-o pe Hestia Koine …”

Cam atat pentru partea I. Va urma. Pana atunci, va las cu o melodie care -pentru mine- evoca ideea pastorului arhetipal, fie el dac sau urmas mioritic al acestuia.