Dictonul “dusmanul dusmanului meu e prietenul meu” s-a dovedit de-a lungul intregii istorii, in cel mai bun caz, o directie generatoare de confuzie si greseala. Aliantele constituite in baza sa au fost de cele mai multe ori inceputurile unor serii de dezastre ce nu s-au oprit pana la distrugerea totala a status quo-ului pe care acestea doreau sa il propuna, in pofida unui oponent detestabil.
Putem avea in vedere exemplul clasic al ralierii filosofice a scolii neo-platoniciene din Alexandria la cauza crestina, pentru anihilarea “ereziei” gnosticilor, ce incepeau sa castige o influenta tot mai mare in jurul bazinului mediteranean. Astfel, Plotin, cel mai de seama membru al redutei pagane, hermetice si neo-platonice a Imperiului, in inversurnarea sa fata de modelul cosmologic si cosmogonic gnostic a ignorat pericolul (indubitabil mai mare) pe care il constituia dogma teologica crestina la adresa filosofiei sale. Nerealizand acest fapt, scaparea frapanta pe parcursul operei sale izbeste in ochi cititorul, cu violenta: prin pornirea plina de pathos impotriva gnosticismului (cu care, in cele din urma, ar fi gasit puncte comune in dogma platonica a Ideilor) a creat un punct de legatura cu crestinismul, primitiv in acea vreme, punct de legatura susceptibil ulterior de a fi transformat in influenta filosofica directa. Consecinta? Aproape doua milenii de crestinism, legitimat filosofic si teologic prin prestanta lui Plotin, cateva secole de maceluri impotriva gnosticilor -la inceput-, continuand apoi cu exterminarea si persecutia a insisi neo-platonicienilor si paganismului lor hermetic …
In timpurile noastre moderne, ultra-moderne si … post-moderne (da, cratima e pusa intentionat pentru a sublinia o idee anume) gasim o alianta cel putin la fel de bizara ca cea a crestinilor si neo-platonicienilor. Avem, in acest caz, din nou un mainstream ideatic, post-modernismul academic si/sau plebeu, dominant in toate ramurile culturii in momentul de fata. Totusi, ceea ce opinia culturala pare a ignora este insusi fundamentul acestei orientari: negarea valorilor propuse de modernismul Iluminist si post-Iluminist, respectiv increderea in ratiune si in capacitatea acesteia de a oferi o paradigma viabila. Unde intervine aici alianta, totusi? E destul de simplu … privind in anii ‘80, se poate observa grupul GRECE (Groupement de recherche et d’études pour la civilisation européenne), al lui Alain de Benoist, promotor al Dreptei radicale, al Nouvelle Droite, in spatiul european. La fel, revoltat si pornit impotriva modernitatii industriale, liberale si rationaliste, din motive evidente, gaseste argumentarea in opera unor scriitori precum Nietzsche si Heidegger (determinanti si pentru orientarea post-moderna). Alianta se naste …
Totusi, la fel ca in cazul antichitatii se observa o naivitate frapanta, din partea dreptacilor radicali … o alianta de acest gen nu poate genera nimic bun, in cele din urma. Da, intr-adevar, dusmanul este acelasi – modernitatea decadenta, coercitiva prin Weltanschauung-ul sau rationalist, liberal, materialist, (post)industrializant si globalist -, dar scopurile fiecaruia sunt opuse. In timp ce post-modernitatea cauta frangerea paradigmei universalizante in nenumarate paradigme subiective si sub-subiective, intr-un haos generalizat unde orice adevar este viabil, Dreapta radicala tinde spre frangerea acestei paradigme in “micro-narative”, in “universale particularizate”. Astfel, in timp ce primii se simt tradati de proiectul modernitatii, ce a esuat in tiranie a constiintei, si doresc o noua ordine ce tine de o mentalitate cvasi-tribala, dreptacii radicali vor o re-evaluare, o intoarcere la valorile ancestrale, la identitatea primordiala a Europei, inainte de orice invazie spirituala si filosofica. Pentru fiecare, identitatea, primeste valente de centralitate, insa extrem de diferite in sensul atribuit. Post-modernitatea doreste o “noua ordine noua“, iar Dreapta o “noua ordine antica” …
Ceea ce e terifiant e ca Dreapta nu pare a observa faptul ca o alianta de acest gen poate tine numai atata timp cat redutele modernitatii muribunde mai au o ultima zvacnire. Cand paradigma modernista se va stinge, iminenta devorarii e implacabila. Totul ramane, momentan, suspendat intr-o chestiune vecina cu religia … convertirea. Cine va converti pe cine? Post-modernitatea pe dreptaci, ori Dreapta pe post-moderni?
Ce zic cetitorii